Istoria revizionismului maghiar: de la regimul hortyst la politica lui Viktor Orban

Istoria revizionismului maghiar: de la regimul hortyst la politica lui Viktor Orban

Istoria revizionismului maghiar: de la regimul hortyst la politica lui Viktor Orban

by October 16, 2017 0 comments

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN publica anul trecut în revista Făclia un articol referitor la istoria revizionismului maghiar de după 1918 până la Revoluție. Un material bine documentat și articulat care demonstrează continuitatea revendicărilor teritoriale în privința Ardealului, indiferent de regimul politic. Din parcurgea textului, rezultă faptul că Viktor Orban a preluat campania de denigrare a României și de propagandă începută de regimul hortyst, întreținută de comuniști și care a fost  desăvârșită de actuala putere de la Budapesta. Amintim faptul că acum o săptămână, premierul Ungariei a declarat la Oradea că viitorul Ardealului este în limba maghiară.

Vă prezentăm articolul:

„Anul 1918 avea să fie anul astral pentru români, anul în care s-a făurit statul român unitar, dar şi anul în care vor începe acţiunile cercurilor iredentiste ungare pentru destrămarea lui”. Vasile Moiş.

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, prin ea poporul român, a hotărît unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Tratatul de la Trianon

Decizia istorică de la Alba Iulia a fost confirmată pe plan internaţional prin Tratatul de Pace de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, între Puterile Aliate, inclusiv România, învingătoare în Primul Război Mondial, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar învins în război.

Tratatul de la Trianon a confirmat dezmembrarea „Ungariei Mari”, multinaţionale, deci victoria popoarelor majoritare – români, slovaci, sîrbi, croaţi, ruteni – înrobite împotriva naţiunii maghiare cu pretenţii hegemonice, minoritară în propria ţară. Părţile din „Ungaria Mare”, locuite de alte naţionalităţi decît cea maghiară, s-au alipit la statele care s-au format atunci ori şi-au desăvîrşit unitatea naţională.
Articolele 27-35 ale Tratatului consfinţeau includerea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei, a Voivodinei şi a unei treimi din vestul Banatului în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austria. 71% din teritoriul tranleitaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi 63% din populaţie, aceasta din urmă în majoritatea zdrobitoare fiind alcătuită din etnici ne-maghairi: Trianonul a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, în care, pentru prima dată în istoria sa, poporul ungar devenea majoritar în propria ţară.

Cu toate acestea, Tratatul de la Trianon a fost şi continuă să fie perceput, în metalul colectiv maghiar, drept o mare catastrofă, o adevărată tragedie şi o psihoză naţională, un adevărat sindrom specific poporului ungar – Sindromul Trianon.

Refugierea în Ungaria

După unirea Transilvaniei cu România, peste 200 de mii de unguri, în majoritate intelectuali aparţinînd fostei pături conducătoare, grofi şi urmaşii lor, care au refuzat cetăţenia română, s-au refugiat în Ungaria, în perioada 1918-1920, devenind elementele cele mai virulente ale dreptei revizioniste. În Ungaria, ticsită de refugiaţi proveniţi din teritoriile care s-au desprins, s-au format primele nuclee iredentiste, încă din toamna anului 1918: Consiliul Naţional Secuiesc, Liga Apărării Teritoriului ş.a.
Revizionismul maghiar, apărut imediat după destrămarea Imperiului Austor-Ungar, aşa numita „naţiune ungară”, nu s-a împăcat niciodată cu pierderea provinciilor care aparţinuseră Ungariei multinaţionale, a proprietăţilor şi privilegiilor care le-au avut în Transilvania. De aceea, mişcarea revizionistă şi neorevizionistă ungară, indiferent de regimul de la Budapesta, are un singur ţel: destrămarea României şi unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Acceptînd clauzele înscrise în Tratatul de Pace de la Trianon, prin ratificarea lui în Parlamentul ungar, regimul horthysto-fascist, instaurat la putere în martie 1920, nu s-a gîndit nici un moment să-şi respecte angajamentele internaţionale asumate. Dimpotrivă, ulterior, Ungaria horthystă a dat primul semnal oficial şi a acţionat în modul cel mai virulent pentru revizuirea tratatelor de pace de la Versailles şi Trianon, adoptate după Primul Război Mondial.

Cercurile diplomatice şi publicistice horthyste au desfăşurat, începînd cu anul 1920, o propagandă perseverentă şi abilă pentru a influenţa autorităţile şi opinia publică internaţională, mai ales pe aceea din statele învingătoare în Primul Război Mondial, cu privire la pretinsele nedreptăţi făcute Ungariei prin Tratatul de Pace de la Trianon.

Sabotaj și acte de terorism

Într-un studiu întocmit de Marele Stat Major al Armatei Române, în toamna anului 1940, se analizează metodele folosite de revizionismul maghiar, imediat după Primul Război Mondial, pentru realizarea obiectivelor sale politice şi militare deosebit de nocive, relevînd în acest sens, trei dintre principalele acţiuni întreprinse, şi anume: 1. o acţiune de propagandă desfăşurată în străinătate şi, în special, în ţara de la care revendica teritoriul (România, Cehoslovacia şi Iugoslavia); 2. o acţiune de sabotaj pe teritoriul statului vizat de revizionism; 3. o acţiune teroristă în teritoriul revendicat.

Propaganda revizionistă se făcea cu fanatism în parlament, prin presă, prin şcoli, cazărmi, biserici, filme, literatură şi artă, societăţi revizioniste etc., chemările revizioniste, iredentiste, şovine împînzeau întreaga Ungarie. Toate activităţile începeau cu crezul maghiar revizionist: „Cred într-unul Dumnezeu, cred într-o patrie, cred în învierea Ungariei Mari”. Toate ziarele, revistele, în frunte cu „Pesti Hirlap”, au fost antrenate într-un fel sau altul la susţinerea propagandei revizioniste. Presa revizionisto-horthystă publica ştiri false, denigratoare la adresa politicii statului român. Acestea, precum şi cele difuzate de posturile de radio amplasate în apropierea oraşelor de graniţă ale ţării noastre, erau preluate şi amplificate de ziarele reacţionare de limbă maghiară şi apăreau în România pentru a cultiva sentimente de neîncredere şi agitaţie în rîndul minorităţii maghiare.

Lucrările, studiile, articolele cu caracter istoric, politologic, filosofic etc., publicate în limba maghiară urmăreau cultivarea sentimentelor naţionalist-şovine, a ideii obsedante că „revizuirea graniţelor nedrepte, stabilite prin tratatele de pace de la Paris, va aduce, din nou, fericitele vremuri de altădată”. Sloganul era folosit pentru a tempera valul de nemulţumiri cu caracter economic ale diferitelor categorii sociale.

În centrul ofensivei politice şi propagandistice revizioniste ale guvernelor horthyste s-a situat Ardealul, avînd ca scop exaltarea sentimentului naţional maghiar. Încă din anul 1921, s-a desfăşurat o puternică activitate revanşardă, propagînd un iredentism fanatic, populaţia şi armata fiind contra statelor vecine, îndeosebi succesoare ale fostului Imperiu Austro-Ungar. Toate greutăţile erau prezentate drept consecinţe ale „răpirii” Ardealului, propaganda revizionistă susţinînd că redresarea situaţiei nu este posibilă fără recîştigarea, redobîndirea acestuia.

„Îndată ce nedemnii uzurpatori (statele vecine amintite) vor fi alungaţi din teritoriul coroanei Sfîntului Ştefan – declarau exponenţii revizionismului maghiar – totul se va rezolva spre mulţumirea tuturor”.
În perioada interbelică, revizionismul horthyst a invocat în ofensiva sa diplomatică şi propagandistică o pretinsă politică represivă faţă de naţionalitatea maghiară, promovată de autorităţile din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. A fost declanşată o avalanşă de calomnii grave, îndeosebi la adresa politicii guvernamentale româneşti faţă de minorităţile naţionale în general, şi în particular faţă de maghiari. Prin aceasta se urmărea alarmarea falsă a opiniei publice internaţionale şi avansarea ideii revizuirii frontierelor postbelice în favoarea Ungariei. De asemenea, revizionismul horthyst a încercat să compromită statul român, pe guvernanţii săi acuzîndu-i de incompetenţă, de incapacitate de rezolvare a multiplelor probleme social-economice postbelice, mai ales în provinciile istorice desprinse din Austro-Ungaria: Transilvania şi Bucovina.

”Dreptatea Ungariei”

În una din cele mai răspîndite lucrări de propagandă a revizionismului horthyst din perioada interbelică, „Dreptatea Ungariei”, tipărită în cinci limbi, în zeci de mii de exemplare şi difuzată în principalele ţări europene şi SUA, autorii lucrării, personalităţi de vază ale vieţii social-politice şi cultural-ştiinţifice din perioada regimului horthysto-fascist – contele Appony, Horvath Jenö, Luckács György, Nagy Emil şi alţii – recurg la o stratagemă pentru a demonstra „nedreptatea” făcută Ungariei de către Marile Puteri prin hotărîrile Tratatului de la Trianon şi anume invocarea unei politici „barbare” de asimilare a etniei maghiare din teritoriile ce au revenit statelor succesoare (România, Cehoslovacia şi Serbia).

Autorii lucrării aveau insolenţa să afirme că, chiar dacă „tratamentul de care au avut parte naţionalităţile din Ungaria ar fi fost de zece ori mai apăsător decît afirmă duşmanii noştri, totuşi, el este de o mie de ori mai bun decît tratamentul ungurilor în statele succesoare, expuşi izbucnirilor de intoleranţă naţională ale acestora” (sic!).

În perioada interbelică şi cea a celui de-al doilea război mondial, o parte însemnată a propagandei revizioniste maghiare, a activităţii antiromâneşti, s-a desfăşurat prin intermediul aşa-ziselor societăţi cultural-ştiinţifice şi educaţional-patriotice. La Budapesta s-a constituit atunci un adevărat arsenal politico-strategic alcătuit din peste 70 de grupări,toate avînd scopuri revizioniste şi revanşarde declarate, marea lor majoritate cu caracter paramilitar. Dintre acestea amintim doar cîteva: Uniunea Naţional Maghiară, care număra printre membrii săi toată avangarda revizionismului maghiar (scopul său era organizarea unor ample activităţi cu caracter revizionist în Europa Occidentală şi în SUA); Uniunea „Gabor Aron”, asociaţie iredentistă a secuilor stabiliţi la Budapesta, după unirea Transilvaniei cu România; Asociaţia „Ungurii ce se deşteaptă”, care a luat fiinţă tot în scopul de a reface „Ungaria Mare”. Este una dintre cele mai puternice organizaţii revizioniste, care număra peste 100 de mii de membri. Din ea făcea parte şi scriitorul maghiar Ducsa Csaba, care a scris în 1939 una dintre cele mai nocive lucrări adresate tineretului din organizaţiile „Levente”, intitulată „Nicio milă”.

În capitolul intitulat „Mărturia leventului”, autorul arată că scopul urmărit de ungurii şovini este exterminarea românilor, prin toate mijloacele, prin asasinat, prin otravă, prin foc etc. Organizaţia Levente avea un caracter paramilitar, era o adevărată armată, foarte puţin deghizată. Ea înrola întregul tineret al Ungariei de sex masculin. Scopul organizaţiei reiese clar din jurămîntul obligatoriu pentru membrii săi: „jur că voi lupta pînă la ultima picătură de sînge pentru înfăptuirea Ungariei întregite, în graniţele Imperiului Sfîntului Ştefan”.

Uniunea Mondială a Ungurilor

La 26 mai 1929 este înfiinţată, la Budapesta, „Uniunea Mondială a Ungurilor”, deosebit de activă şi în zilele noastre. Primul ministru al Ungariei de atunci, Istvan Bethlem, declara cu această ocazie: „Atîta vrem cît pe acest pămînt va mai trăi un singur ungur, răspunsul nostru la sentinţa Trianonului nu poate fi altul decît acela că nu o primim şi nu o vom accepta. Nu, nu, niciodată”.

Documentele vremii scot în evidenţă faptul că, încă din timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), Ungaria pregătea mari acţiuni de spionaj şi diversionism, sabotaj şi chiar intervenţie armată împotriva statului român, pentru reanexarea Transilvaniei. „Revizionismul maghiar – se arată într-un studiu al Marelui Stat Major al Armatei Române din 1940 – urmărea pregătirea unei acţiuni teroriste pe tot cuprinsul Ardealului, menite în timp de pace să concure la opera de subminare a statului, prin alarmare, sabotaj, spionaj etc.”.

Autorii studiului precizau că „în ultimele luni, înainte de ocuparea Ardealului de Nord, autorităţile noastre au descoperit organizaţii teroriste în 36 de localităţi principale. De subliniat faptul că în unele nuclee teroriste activa un număr destul de mare de ofiţeri şi grade inferioare din armata regulată maghiară”.

Într-un ordin circular din 27 martie 1939 al Inspectoratului Regional de Poliţie al Ţinutului Someş-Cluj se arăta că „Ungaria, cu concursul oficialităţilor, a trecut la organizarea bandelor de terorişti care aveau menirea de a face incursiuni în statele vecine şi a produce dezordine şi panică în rîndul populaţiei pentru a arăta opiniei publice mondiale că în statele respective ordinea publică nu este asigurată şi populaţia este nemulţumită şi agitată”.

În preajma Crăciunului din 1934, mai mulţi maghiari, membri ai organizaţiei teroriste „Tînăra Gardă”, trimişi în Transilvania, au fost arestaţi de autorităţile române cînd se pregăteau să pună bombe unor fabrici din această parte a României.

Atentatul de la Marsillia

O caracteristică definitorie pentru agresivitatea revizionismului maghiar este terorismul politic cultivat de cercurile guvernamentale maghiare şi dezvăluit după efectuarea cercetărilor privind autorii atentatului de la Marsilia din 9 octombrie 1934. În acea zi, regele Alexandru al Iugoslaviei şi Louis Barthou, ministrul de Externe al Franţei, cădeau sub gloanţele macedoneanului Georgiev, membru al unei asociaţii teroriste susţinute de guvernele de la Roma, Berlin şi Budapesta.

Atentatul de la Marsilia şi epilogul de la Geneva, adică rezoluţia de condamnare a atitudinii Ungariei de către lumea întreagă, arătau că fascismul ca sistem politic intern, revizionismul ca scop politic extern şi terorismul ca mod de acţiune, au fost, indisolubil legate între ele, iar Ungaria a fost unul dintre statele care s-au încadrat în această fază agresivă care a dominat relaţiile internaţionale în deceniul patru al secolului trecut.

Nici statul român nu a fost scutit de asemenea încercări de asasinat politic. Avem în vedere complotul descoperit la Bucureşti în anul 1922, îndreptat împotriva suveranilor României şi a înalţilor demnitari, complot al cărei maşinărie infernală, programată să explodeze în arenele de curse de la Băneasa, provenea de la Budapesta.

Cu toate că structurile statului român cunoşteau uneltirile întreprinse împotriva ţării noastre de către Ungaria horthystă, nu au luat măsurile necesare împotriva lor.

Sub scutul indiferenţei politicienilor români, revizionismul ungar şi-a continuat activitatea antiromânească şi, profitînd de camaraderia cu Germania hitleristă şi Italia fascistă, în august 1940 a reuşit să dea României lovitura fatală.

Dictatul de la Viena

Trecînd peste orice norme ale dreptului internaţional şi peste voinţa populaţiei, Hitler şi Mussolini impun României, timorată şi derutată, Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, care smulge din trupul Transilvaniei 42.243 km2, cu o populaţie de 1,3 milioane români şi doar 968 de mii de unguri.
Acest proces de ruptură a Transilvaniei de Nord Est a fost însoţit de masacrele comise de trupele şi administraţia maghiară în teritoriul ocupat. În mintea românilor au rămas vii crimele şi asasinatele de la Ip, Treznea, Cămar, Ciumîrna, Şimleul Silvaniei, Huedin, Cosniciul de Sus, Sucutard, Mureşenii de Cîmpie etc. De la intrarea trupelor ungare în septembrie 1940 şi pînă la 1 septembrie 1942 au fost ucişi 991 de români, iar numărul celor maltrataţi, schingiuiţi a atins, pînă în vara lui 1943, numărul de 15 mii. Numărul românilor expulzaţi sau refugiaţi se ridica pînă în anul 1944 la peste 500 de mii de persoane.

Coşmarul românilor ardeleni avea să ia sfîrşit prin Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, cînd Ungaria învinsă a fost obligată să accepte restabilirea hotarelor de la Trianon, adică revenirea întregii Transilvanii în hotarele României, prin anularea Dictatului de la Viena din 30 august 1940.
Cu toate drepturile acordate de către statul român, ungurii continuă să facă abstracţie de Tratatul de la Paris din 1947 şi clamează nedreptatea istorică suferită la Trianon pe toate canalele mass-media şi la toate forurile internaţionale.

Regimul comunist

După 1947, cu concursul PCR, majoritatea funcţiilor de conducere din regiune au rămas în mîinile maghiarilor, în toate domeniile de interes pentru aceştia continuînd să aibă statut privilegiat, să continue politica de maghiarizare a românilor în zonele în care se aflau în minoritate. Cel mai important succes al ungurilor în perioada respectivă a fost crearea Regiunii Autonome Maghiare.

Regiunea Autonomă Maghiară va deveni imediat după înfiinţare, în 1952, teritoriu cu legături mai mult formale cu Bucureştiul, teritoriu în care totul era condus de maghiari, în care politica de deznaţionalizare a românilor a atins cotele cele mai înalte. Ea a devenit un focar de iradiere a ideilor iredentiste şi un teren de afirmare a pretenţiilor ungureşti asupra Transilvaniei.

În cadrul noii împărţiri administrativ-teritoriale din anul 1968, cînd autorităţile române au revenit la judeţe, în locul regiunii autonome au apărut judeţele Harghita, Covasna şi Mureş, care nu mai erau delimitate pe baze etnice.

Regimul comunist impus de sovietici după cel de-al doilea război mondial şi noua conducere de la Budapesta nu a determinat o nouă atitudine a „Ungariei frăţeşti” faţă de România, aflată în acelaşi „lagăr socialist”. Astfel, la Congresul Partidului Muncitoresc Socialist Ungar din anul 1966, liderul comunist János Kádár spunea că: „Tratatul de Pace de la Trianon a fost un dictat imperialist, care a dezmembrat Ungaria, acordînd Transilvania României”.

În anul 1975, acelaşi János Kádár a provocat nedumerirea participanţilor la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare de la Helsinki, atunci cînd, în cuvîntarea sa de semnare a Actului Final, s-a referit la „nedreptatea făcută Ungariei prin Tratatul de la Trianon”.

În perioada comunismului, revizionismul ungar s-a mutat în Occident, în rîndul diasporei îngroşate cu naţionalişti fanatici, care au emigrat în două ture: la sfîrşitul războiului mondial şi după evenimentele din 1956.

Spre sfîrşitul perioadei comuniste, revizionismul a reînviat la Budapesta, unde, cu aprobarea tacită a regimului Kádár, au început să apară articole şi cărţi despre nedreptatea Trianonului.

Arpád Göncz, pe cînd era preşedintele Ungariei, a tradus şi a patronat,în1991, reeditarea lucrării iredentiste a şovinului Bajesy-Zilimszky Endre, publicată în 1944 la Geneva, în limba engleză, cu titlul Transylvania, Past and Future (Transilvania, trecut şi viitor). Redactarea s-a făcut cu sprijinul financiar al Ministerului Culturii de la Budapesta. Cartea este scrisă în cel mai pur spirit rasist, denigrează poporul român, politicienii români şi schiţează o serie de variante pentru soluţionarea problemei transilvănene. Prezentăm cîteva fragmente edificatoare din carte: „Crearea României Mari s-a făcut sub conducerea lui Brătianu, escroc internaţional de mare talent, prin acceptarea principiului etnic. (…) În ceea ce priveşte Ardealul, există o singură alternativă: naţiunea ungară – înainte şi după Tratatul de la Trianon – ţine de modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregului Ardeal. Nu va exista niciodată o generaţie de unguri dispusă să renunţe la acest sfînt drept istoric. Naţiunea ungară este gata ca în orice clipă să ia arma în mînă pentru a-şi exercita acest drept, sacrificîndu-şi chiar viaţa în luptă, fiindcă, fără Ardeal, nu poate să existe un stat ungar, nicio misiune ungară şi nici viaţă ungurească.

Rescrierea istoriei

În anul 1986 a apărut la Editura Academiei din Budapesta Istoria Transilvaniei, în trei volume, realizată de un colectiv de cercetători conduşi de însuşi ministrul Culturii de aici, academicianul Kopencyi Béla, tradusă în limbi de circulaţie internaţională şi difuzată la principalele academii, biblioteci şi institute de cercetare şi învăţămînt superior din întreaga lume. Lucrarea conţine falsuri grosolane referitoare la primordialitatea elementului românesc din Transilvania şi a continuităţii românilor pe acest vechi pămînt românesc, fiind contrafăcute şi interpretate prin prisma dezideratelor revizioniste a datelor demografice. Din acest moment, conducerea de la Budapesta iniţiază o colaborare fără rezerve cu emigraţia şi, prin intermediul organizaţiei „Uniunea Mondială a Ungurilor”, lucrarea constituie momentul de relansare a neorevizionismului ungar oficial, împletit cu cel din diaspora.

Prin reactivarea Uniunii Mondiale a Ungurilor”, în anul 1976, înfiinţată de Horthy în 1929, autorităţile de la Budapesta şi-au propus să realizeze subordonarea emigraţiei maghiare din Occident propriilor interese şi strategii, principalul argument fiind „necesitatea refacerii Ungariei Mari”. Prin ea, se pun bazele unei colaborări pan-ungare pe trei direcţii: obţinerea unui climat internaţional favorabil cauzei ungare, „amorsarea” opiniei publice din Ungaria şi exportul politicii neorevizioniste spre regiunile limitrofe, îndeosebi spre Transilvania, în vederea promovării unei soluţii neorevizionsite.

Promotorul mişcării şi autorul doctrinei pan-ungare este Máthyás Szuros, preşedinte provizoriu al Ungariei. El declara într-un interviu la radio, la 25 ianuarie 1988: „maghiarii care trăiesc în afara frontierelor noastre, în mod deosebit cei din Bazinul Carpatic, constituie parte integrantă a naţiunii ungare. Pe drept, aceştia aşteaptă ca Ungaria, în toate împrejurările, să simtă răspunderea faţă de ei”.
Guvernul Ungariei este implicat şi susţine în mod direct mişcările neorevizionsite prin Oficiul pentru maghiarii din afara graniţelor, care coordonează, printr-un sistem specific de mijloace şi metode, activitatea tuturor ONG-urilor specializate în problemele maghiarilor din afara garniţelor, în frunte cu Uniunea Mondială a Ungurilor, precum şi activitatea unor organizaţii şi fundaţii. Oficiul iniţiază, în prezent, în Transilvania, acţiuni de propagandă constînd în prezentarea într-o formă nouă, acceptabilă pentru Occident, a revendicărilor minorităţii maghiare, context în care autonomia şi autoguvernarea pe criterii etnice sînt considerate „o variantă a descentralizării administrative locale, specifice Bazinului Carpatic”.

În acest context, s-a înregistrat o dezvoltare a rolului şi sarcinilor ce revin Oficiului, rămas singurul organ coordonator al activităţilor de aplicare a strategiei neorevizionsite ungare faţă de ţările vecine.
Principala organizaţie neguvernamentală a maghiarilor din întreaga lume este Uniunea Mondială a Ungurilor (UMU). Ea a reuşit să creeze în Occident – mai ales în SUA, Canada, Germania, Austria, dar şi în Brazilia, Argentina, Australia – puternice organizaţii ale emigraţiei revizioniste maghiare. La sfîrşitul anului 1995, numărul membrilor UMU depăşea cifra de 1 milion, reprezentînd circa 1500 de organizaţii şi filiale în 52 de ţări. Principalele obiective ale UMU se referă la „intensificarea activităţilor vizînd revizuirea Tratatelor de Pace de la Trianon şi Paris, obţinerea autonomiei teritoriale pentru maghiarii din ţările vecine şi refacerea Ungariei Mari”.

Propaganda de dincolo de Ocean

Neorevizionismul ungar se foloseşte în propaganda sa antiromânească şi de alte organizaţii neguvernamentale, cu o mare influenţă în SUA, în Congresul american. Amintim, în primul rînd, de Uniunea Mondială Ardelenească, care reprezintă peste 100 de organizaţii din emigraţia ungurească şi militează pentru autonomia Transilvaniei, şi Fundaţia Ungară pentru Drepturile Omului, care, împreună cu Uniunea Mondială Ardelenească din America, luptă pentru revizuirea graniţelor stabilite prin Tratatul de Pace de la Trianon (1929) şi prin Tratatul de Pace de la Paris (1947). Aceste două organizaţii sînt prezente de cîteva decenii în prima linie a revizionismului maghiar, cerînd,de mai multe ori, în Congresul american, condamnarea României pentru „etnocidul” comis împotriva minorităţii maghiare şi să recunoască dreptul la autodeterminare a acesteia. Presiunea continuă asupra politicienilor şi oamenilor de afaceri, sutele şi miile de marşuri şi manifestaţii organizate de mişcarea revizionistă ungară urmăresc să inducă în mintea americanilor şi a lumii întregi ideea că Transilvania este ungurească şi, în consecinţă, trebuie să aparţină Ungariei.

Potrivit datelor furnizate în 1988 de UMU, emigraţia ungară cuprinde peste 1,4 milioane de membri, dintre care aproape 1 milion locuiesc în cele două Americi, ceva mai mult de 200 de mii în Europa şi cam tot atîţia în Israel. În 1988 emigraţia maghiară avea peste 800 de cluburi, asociaţii şi organizaţii religioase, răspîndite pe toate continentele. Numai în SUA şi Canada funcţionau mai mult de 350 de organizaţii şi alte 70 în America Latină.

În Europa erau 175 de organizaţii, din care peste 70 funcţionau în Austria. Dispunînd de 90 de publicaţii şi 43 de staţii de radio şi televiziune, emigraţia a avut, în toţi aceşti ani, capacitatea de a duce cu succes propaganda politică în favoarea cauzei ungare.

Un eveniment mult mediatizat a fost Declaraţia de la Budapesta, din 16 iunie 1989, prin care se urmărea secesiunea Transilvaniei, scoaterea ei de sub jurisdicţia statului român.

Facebook Comments

No Comments so far

Jump into a conversation

No Comments Yet!

You can be the one to start a conversation.

Your data will be safe!Your e-mail address will not be published. Also other data will not be shared with third person.