Ce spunea marele unionist, Vasile Stoica, despre ocupația străină din Ardeal: Stăpânirea ungurească și nemțească înseamnă moarte sigură

Ce spunea marele unionist, Vasile Stoica, despre ocupația străină din Ardeal: Stăpânirea ungurească și nemțească înseamnă moarte sigură

Ce spunea marele unionist, Vasile Stoica, despre ocupația străină din Ardeal: Stăpânirea ungurească și nemțească înseamnă moarte sigură

by November 30, 2018 0 comments

Un mare erou al Unirii de la 1918 este ardeleanul Vasile Stoica, unul dintre cei mai importanți diplomați români din perioada interbelică. Chiar în timpul războiului, Stoica a publicat, la București,  cartea ”Suferințele din Ardeal”, care dezvăluia politica discreționară a Budapestei, de deznaționalizare a românilor din imperiu.

Născut în teritoriile ocupate de imperiul austro-ungar, fuge în România în 1916, unde se va înrola în Armata Regală Română și va lupta, pe front, pentru eliberarea Ardealului și unirea cu Țara Mamă. În perioada 1917-1918 a condus delegația românească din SUA care au dus o puternică propagandă în favoarea României, militând și pentru înființarea leginilor românești din Statele Unite care să se angajeze în războiul împotriva Austro-Ungariei.

După încheierea Primului Război Mondial a făcut parte din delegaţia română care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1919.Ulterior, a fost delegat al României la Liga Naţiunilor.

Un intelectual de marcă, cunoscător a 14 limbi străine, a fost pe rând ministrul (ambasadorul) României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Turcia.

A fost numit subsecretar de stat în Ministerul Propagandei, colaborând îndeaproape cu Mihai Antonescu. În perioada 1945-1946 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe.

A participat ca membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1946, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1946-1947 a fost ambasador la Haga, fiind chemat în ţară la 1 mai 1947. La scurt timp după chemarea în ţară a fost dat afară din Ministerul Afacerilor Externe.

Autorităţile comuniste instalate la putere în România l-au arestat în anul 1948 şi l-au condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare, dar Vasile Stoica va executa şase ani de temniţă.

În anul 1958 a fost arestat din nou şi condamnat la zece ani temniţă grea. A murit în anul 1959 în închisoarea de la Jilava.

Într-o adresă trimisă în țară din SUA, la 1 noiembrie 1917, Vasile Stoica scria despre cartea document ”Suferințele din Ardeal”, editată în țară, în 1916 și care a  reprezentat o prefață la a doua ediție, ce a apărut după încheierea primului război mondial. În această prezentare, diplomatul român povestește și condițiile vitrege în care a scris și publicat această carte:

”Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. În câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri.

Ceva  mai  târziu  zăceam  în  spital  cu  trupul  sfâşiat,  slăbit  de  multa  pierdere  de  sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng , lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi? Tămăduindu–mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele  Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să–mi fac datoria  conform îndrumărilor ce mi s–au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme  voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii  cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire  al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun  acum  această  carte  la  îndemâna  Românilor  americani,  la  îndemâna  ostaşilor  sau  viitorilor  ostaşi,  actualilor  sau  viitorilor  mei  camarazi,  şi  la  îndemâna  celor  care  rămân  dorind  biruinţă  şi  sănătate  celor  ce  pleacă.  Vor  vedea  dintr–însa  că  atât  casa  domnitoare  din  Viena,  cât  şi  neamul  unguresc,  ne–au  prigonit  întotdeauna  cu  înverşunare  că  veacuri  de–a  rândul  suprema  lor  ţintă  a  fost,  cum  este  şi  astăzi,  desfiinţarea  noastră  şi  că  o  împăcare  între  Români  şi  Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să  uşureze  cât  se  poate  de  mult  priceperea  frământărilor  din  diferitele  veacuri.

Conform  dezvoltării  noastre  politice  am  deosebit  7  epoci  în  luptele  noastre  cu  ungurismul:

  1. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi  părţile  lui  ungurene  se  despart  de  restul  Ungariei,  transformându–se în principat;
  2. 1526–1599, de  la  întemeierea  principatului  până  la  cucerirea  lui  de  către Mihai Vodă Viteazul;

III.  1599–1691,  de  la  uciderea  lui  Mihai  Viteazul  până  la  înlăturarea  principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

  1. 1691–1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;
  2. 1784–1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

V I. 1848–1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

V II.  1867–1914,  de  la  ajungerea  noastră  iarăşi  sub  biciul  şovinismului  unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi. Am consultat aproape tot ce s–a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi,  E.  Brote,  Aurel  Popovici,  ale  d–lor  R.  W.  Seton  Watson  („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila  „Histoire  des  Roumains  de  Transylvanie  et  de  Hongrie”),  T.  Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania  şi  Ungaria”),  I.  Slavici  („Die  Rumaenen  în  Ungarn”,  „Ardealul”)  etc,  ale  istoricilor  saşi  Fr.  Teusch,  A.  Schuller  şi  O.  Wittslock  („Geschcichte  der  Siebenbuerger  Sachsen”,  „Hundert  Jahre  saechsischer  Kaempfe  „),  „Memoriile  „  lui  Iosif  Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei   şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea  ungurească  şi  nemţească  pentru  noi  e  moarte  sigură.  Datoria  noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917”.

O să continuăm publicarea de capitole din această carte de referință despre istoria teritoriilor ocupate din interiorul arcului carpatic, scrisă de un martor ocular al acelor vremuri tulburi.  (Citiți și AICI).

Facebook Comments

No Comments so far

Jump into a conversation

No Comments Yet!

You can be the one to start a conversation.

Your data will be safe!Your e-mail address will not be published. Also other data will not be shared with third person.