Pe urmele martiriului „Sfantului Inchisorilor”

Valeriu Gafencu înainte de arestare

Centrul pentru Investigare a Crimelor Comunismului din Romania a inceput astazi o serie de cercetari pentru depistarea ramasitelor umane lui detinutului politic Valeriu Gafencu, mort in 1952 in penitenciarul de la Targu Ocna, dupa ce a fost condamnat la 25 ani de temnita si munca silnica, pe simplul motiv ca s-a opus regimului comunist. Nicolae Steinhardt l-a numit pe Gafencu „Sfantul Inchisorilor”.

In baza unei solicitări primite la CICCR in data de 20 iunie 2011 din partea Valentinei Gafencu, au fost incepute o serie de investigatii privitoare la stabilirea locului unde au fost îngropate ramasitele pamantesti ale fratelui acesteia, Valeriu Gafencu, care a murit la data de 18 februarie 1952 in penitenciarul-spital de la Targu Ocna.

Trupul lui Valeriu Gafencu a fost inhumat in apropierea penitenciarului din Targu Ocna, in perimetrul cimitirului situat langa biserica ortodoxa cu hramul Sfintii Imparati Constantin si Elena aflata in Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor. In încercarea de cautare, identificare si recuperare a osemintelor celui care a fost Valeriu Gafencu, Sfantul Inchisorilor, cum l-au numit toti cei care l-au cunoscut, numire care a fost institutionalizata de catre monahul Nicolae Steinhardt, CICCR organizeaza incepand cu data de 5 septembrie 2011, timp de cateva zile, o cercetare arheologică in spaţiul acestui cimitir.

Valeriu Gafencu în tinereţe

In penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, conform surselor documentare existente, numai în perioada dintre anii 1950 si 1954 au decedat un numar de 54 de persoane, care erau condamnate pentru delicte politice. Dupa deces, cadavrele acestora au fost inhumate in cimitirul de langa biserica situata in apropierea închisorii. Gropile au fost sapate in incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de mormintele mai vechi, unele marcate cu cruci din lemn, altele cu monumente funerare din piatra, acestea din urma existand si astazi. Intre anii 1977 si 1997, timp in care imobilul penitenciarului a adapostit Sanatoriul pentru bolnavi psihici, pacientii decedaţi aici, care nu au fost putini, au fost ingropati tot in spatiul acestui cimitir. Multe din aceste morminte, desi la inceput aveau cruce, nemaifiind intreţinute si revendicate, odata cu trecerea timpului au fost date uitării iar locurile au fost ocupate de morminte ulterioare. Ulterior, spatiul din cimitir care nu mai era ocupat de morminte vizibile, a fost parcelat si impartit credinciosilor din parohia locului pentru locuri de înmormântare. Ca urmare, în prezent, terenul cimitirului este aproape în întregime ocupat de morminte mai noi sau mai vechi.

Operaţiunea va fi executata de o echipa specializata in astfel de actiuni, coordonata de Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alaturi de care se vor afla Paul Scrobotă, arheolog si director al Muzeului de Istorie din Aiud, Horatiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda si Marius Oprea, coordonatorul CICCR.

Valeriu Gafencu şi mama sa în lagărul de la Galda de Jos, lângă Aiud

Viata si moartea unui martir

Valeriu este unul dintre tinerii care au murit pentru Hristos, luptand pentru apararea credintei ortodoxe si a neamului românesc. S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judetul Balti, în Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţarii, adunarea reprezentativa care a votat în 1918 Unirea cu România. In anul 1941, pe cand era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi, a fost arestat din motive politice si condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost incarcerat pentru inceput la inchisoarea de la Aiud unde a ramas pentru mai multi ani, dupa care a fost transferat la inchisoarea din Pitesti. In aceste temnite, din cauza conditiilor de detentie, agravate dupa instaurarea in tara a regimului comunist, a contactat mai multe boli, acesta fiind pretul rezistentei sale morale si spirituale. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Ca urmare a acestui lucru, la sfarsitul anului 1949, Valeriu este transferat de la Pitesti pentru investigatii medicale la inchisoarea Vacaresti, iar in februarie 1950 a fost trimis la penitenciarul-spital din Targu Ocna, intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de inca doi ani poate fi considerata drept o minune. Existenţa sa vreme de un deceniu intre zidurile temnitei l-au intarit si desavarsit duhovniceşte. A fost un traitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o si cinstit-o cu dragoste.

Chipul sau era insa straniu, fiind scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma mai ales in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau in nici un fel de rugăciune. In ultimul an al vietii, hemoptizia il transformase intr-o epavă umană. La prima vedere, deoarece lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul sau trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti. Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup, care supurau permanent, si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a sensibilizat chiar si pe gardienii penitenciarului.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. La 18 februarie, in jurul orei 13, dupa momente de rugaciune profundă, Valeriu a rostit ultimele lui cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care imi robeste sufletul”. In curtea inchisorii, langa targa unde trupul sau a fost depus inainte de a fi dus la groapa, au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar personalul inchisorii s-a aratat tolerant faţă de acest fapt.

Inceputurile penitenciarului din Targu Ocna

In perioada comunista, penitenciarul de la Targu Ocna a servit pentru detentia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitara a Romaniei comuniste.

Conditiile climaterice deosebite ale zonei unde se afla amplasată localitatea, au contribuit la infiinţarea aici, la mijlocul secolului al XIX-lea, a unei inchisori. Initiativa i-a apartinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de conditiile grele in care lucrau detinutii de la salina din localitate, unde acesta avea in proprietate si un conac. Lucrarile la constructia inchisorii au fost incepute in anul 1851 si au fost finalizate in 1855, in tot acest interval de timp detinuţii fiind cazati, din dispozitia domnitorului, in cladirea conacului. Edificiul, in forma de potcoava, a fost ridicat langa conacul domnesc, iar intrarea se facea prin poarta conacului, care a devenit cladire administrativa. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, in fiecare putand fi cazaţi circa 30 de detinuti. Inchisoarea propriu-zisa era destinata exclusiv condamnatilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece, ziua, acestia erau dusi la ocna pentru munca. Pana in anul 1931, denumirea oficială a penitenciarului a fost aceea de Inchisoare centrala de munca silnica. In acel an s-a constatat ca majoritatea condamnatilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoza pulmonara si, ca urmare, s-a dispus incetarea folosirii acestora la munca din salina. De atunci, închisoarea a fost transformata in loc de detentie exclusiv pentru bolnavii de TBC.

In anul 1936 s-a inceput construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost data in folosinta in 1939, an in care s-a inceput si demolarea treptata a vechii inchisori, mai puyin a cladirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultata din demolari a servit ulterior la construirea zidului mprejmuitor al noii inchisori-spital.

In perioada 1851-1930, la Targu Ocna au fost incarcerati detinuţi de drept comun, criminali şi talhari, condamnati la munca silnica pe viata si pe termen limitat. In timpul primului razboi mondial, infractiunile care predominau in fisele condamnatilor au fost dezertarile de pe front sau refuzul de a satisface serviciul militar.

Dupa 1930 aici au fost adusi şi detinuti comunisti, printre care s-au numărat Chivu Stoica, Alexandru Moghioros, Gheorghe Apostol si Alexandru Drăghici. Dupa 23 august 1944, comuniştii aflati in detentie au fost eliberati iar imobilul a servit temporar drept spital de campanie.

In perioada comunista, penitenciarul-spital TBC de la Targu Ocna era considerat ca fiind o inchisoare de categoria a II-a, care gazduia detinuti cu grad sporit de periculozitate. Penitenciarul a functionat cu specificul de spital pentru bolnavi de TBC pana in anul 1977, cand, in baza unei Hotarari a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR si a Decretului nr. 255 din 1977, penitenciarul a fost desfiintat. Intre 1977 si 1997 stabilimentul a funcţionat ca si camin pentru bolnavi psihici cronici. Printr-un ordin al ministrului Justitiei din 1997, penitenciarul-spital de la Târgu Ocna a fost reinfiintat.

Gafencu, simbolul rezistentei la „Fenomenul Pitesti”

Perioada comunistă a închisorii-spital a consemnat mai multe categorii de detinuti: contrarevolutionari, detinuţi de drept comun, barbaţi si femei, si deţinuţi minori, numai baieţi. In diverse perioade ale regimului comunist, numarul celor internati la Târgu Ocna a variat între 350 si 550 de detinuti. In cursul anului 1950, la Targu Ocna au fost transferati de la inchisoarea din Pitesti cateva zeci de fosti studenti TBC-isti. La Pitesti este cunoscut faptul ca in perioada 1949-1952, conducerea Ministerului de Interne si a Securitatii in complicitate cu o echipa de tortionari selectati din randul condamnaţilor aflati atunci in penitenciarul de la Suceava, a initiat si implementat un experiment diabolic, care a vizat reeducarea si demascarea prin metode de tortura a detinutilor, in primul rand a celor considerati ca fiind legionari. Acest fenomen a vizat si alte penitenciare din tara, printre care si Târgu Ocna.

Aici, datorita condiţiilor speciale de detentie, a faptului ca inchisoarea se afla amplasata in oras, dar si din cauza unor inabilitati ale Securitatii, incercarea aplicarii reeducarii s-a dovedit a fi un esec. Un rol important l-a avut si Valeriu Gafencu, in jurul caruia s-au adunat toti cei care se opuneau reeducării. La Targu Ocna, nu numai ca aşa ceva nu s-a putut aplica, insa in cele din urma se poate spune ca ceea ce s-a intamplat acolo a fost tocmai opusul Fenomenului Pitesti. Daca Pitestiul si reeducarea au devenit un simbol al satanizarii omului smuls din legatura cu Dumnezeu si transformat in fiara pentru semeni, Targu Ocna se afla la polul opus.

S-a ajuns aici la o atmosfera de inaltare crestina, unica in istoria gulagului românesc. La acest lucru a contribuit mult si faptul ca detinuţii, suferinzi cu totii de o boala contagioasa, aveau o oarecare libertate de miscare in interiorul stabilimentului, iar personalul nchisorii era rezervat de a veni în contact direct cu condamnatii.

În perioada comunistă, până în anul 1968, penitenciarul a fost condus de următoarele persoane: Ioan Ionescu (1945), Constantin Ştirbu (1945), Nicolaeiu Costescu (1946), Ştefan Daniliuc (1946-1950), Anton Brumă (1950-1952), Petru Călin (1952-1953), Gheorghe Ciurcanu (1953-1966), Ştefan Vasile (1966-1968).

Fişă Matricolă Penală, foaia 1

Fişă Matricolă Penală, foaia 2