Breaking news Dosare

Ce spunea marele unionist, Vasile Stoica, despre ocupația străină din Ardeal: Stăpânirea ungurească și nemțească înseamnă moarte sigură

Un mare erou al Unirii de la 1918 este ardeleanul Vasile Stoica, unul dintre cei mai importanți diplomați români din perioada interbelică. Chiar în timpul războiului, Stoica a publicat, la București, cartea ”Suferințele din Ardeal”, care dezvăluia politica discreționară a Budapestei, de deznaționalizare a românilor din imperiu.

Născut în teritoriile ocupate de imperiul austro-ungar, fuge în România în 1916, unde se va înrola în Armata Regală Română și va lupta, pe front, pentru eliberarea Ardealului și unirea cu Țara Mamă. În perioada 1917-1918 a condus delegația românească din SUA care au dus o puternică propagandă în favoarea României, militând și pentru înființarea leginilor românești din Statele Unite care să se angajeze în războiul împotriva Austro-Ungariei.

După încheierea Primului Război Mondial a făcut parte din delegaţia română care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1919.Ulterior, a fost delegat al României la Liga Naţiunilor.

Un intelectual de marcă, cunoscător a 14 limbi străine, a fost pe rând ministrul (ambasadorul) României în Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania şi Turcia.

A fost numit subsecretar de stat în Ministerul Propagandei, colaborând îndeaproape cu Mihai Antonescu. În perioada 1945-1946 a fost secretar general al Ministerului Afacerilor Externe.

A participat ca membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris din anul 1946, în urma încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1946-1947 a fost ambasador la Haga, fiind chemat în ţară la 1 mai 1947. La scurt timp după chemarea în ţară a fost dat afară din Ministerul Afacerilor Externe.

Autorităţile comuniste instalate la putere în România l-au arestat în anul 1948 şi l-au condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare, dar Vasile Stoica va executa şase ani de temniţă.

În anul 1958 a fost arestat din nou şi condamnat la zece ani temniţă grea. A murit în anul 1959 în închisoarea de la Jilava.

Într-o adresă trimisă în țară din SUA, la 1 noiembrie 1917, Vasile Stoica scria despre cartea document ”Suferințele din Ardeal”, editată în țară, în 1916 și care a reprezentat o prefață la a doua ediție, ce a apărut după încheierea primului război mondial. În această prezentare, diplomatul român povestește și condițiile vitrege în care a scris și publicat această carte:

”Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. În câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri.

Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng , lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi? Tămăduindu–mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să–mi fac datoria conform îndrumărilor ce mi s–au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.

Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr–însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne–au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de–a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…

În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri.

Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:

De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându–se în principat;
1526–1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;

III. 1599–1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;

1691–1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;
1784–1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;

V I. 1848–1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;

V II. 1867–1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi. Am consultat aproape tot ce s–a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d–lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile „ lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir. Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.

Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.

Vasile Stoica

Washington D. C., 1 Noiembrie 1917”.

O să continuăm publicarea de capitole din această carte de referință despre istoria teritoriilor ocupate din interiorul arcului carpatic, scrisă de un martor ocular al acelor vremuri tulburi. (Citiți și AICI).

Facebook Comments Box