Breaking news Dosare

Holocaustul produs de regimul hortyst în Ardeal. Povestea cutremurătoare a unei evreice din Satu Mare

by Ancheteonline January 28, 2021 0 comments

Comemorarea Holocaustului aduce, în fiecare an, în atenția opiniei publice, noi cazuri cutremurătoare privind ororile din vremea celui de-al doilea război mondial. Pentru a cunoaște cât mai bine istoria acelor vremuri, este nevoie să scoatem la iveală adevărul întreg, nu doar elemente disparate, pentru a-i culpabiliza numai pe unii sau pe alții.

Deși se încearcă a se acoperi vina purtată de regimul hortyst în prigoana împotriva evreilor( vezi politica dusă de Viktor Orban, dar și de  unii intelectuali maghiari din Ardeal –  un nou cult al lui Horthy), martori oculari dezvăluie politica antisemită dusă de amiralul fără flotă, după ce NV Ardealului a fost ocupat de armata ungară, în 1940, în urma diktatului de la Viena (30 august 1940).

Comunitatea de evrei din Satu Mare publică, pe facebook, un interviu realizat cu Ecaterina  Steinberger (Zelig),  o supraviețuitoare a Holocaustului dus de maghiari în Ardeal. Ea descrie teroarea la care au fost supuși evreii de armata ungară, în Nordul Ardealului,  care, după ce a patruns pe teritoriul românesc, a aplicat o politică de exterminare a populației iudaice. S-a lucrat organizat și ”temeinic”: mai întâi, evreii din NV Ardealului, au fost dați afară din slujbele lor, copii au fost scoși din școli, apoi averile confiscate și, în cele din urmă, deportați, băgați în ghetouri și trimiși în lagărele de exterminare.

Doamna Zeling prezintă, cu lux de amănunte, acele vremuri de groază, stările prin care a trecut ea și părinții ei (dispăruți la Auschwitz), fiind singura supraviețuitoare a familiei. In 2018 Președintele Klaus Iohannis a acordat Doamnei Ecaterinei Steinberger( Zeling),  Medalia Naţională „Serviciul Credincios” Clasa a III-a, alături de 43 de supraviețuitori ai Holocaustului de pe întreg teritoriul României.

Prezentăm postarea Comunității de evrei din Satu Mare :

”We Remember!

Povestea Ecaterinei Steinberger (n. Zelig)

Ecaterina Zelig, de etnie evreiască, s-a născut în 17 iunie 1926, în Satu Mare, județul Satu Mare. Părinții și bunicii săi au murit la Auschwitz.(Interviu preluat de la Ioana Cosman şi Adrian Oneț – Muzeul Holocaustului din Nordul Transilvaniei si din arhiva familiei Steinberger – Dancu)

1.Între familiar şi familial: memoria copilăriei, a familiei şi a prietenilor

” IC: Ati avut frati, surori?

ES: Frati nu aveam.Familia mea avea patru membrii, mama, tata si bunicii, care aveau 92 ani, cand au fost deportati.

IC:Cum era viata in Satu Mare, in perioada copilariei?

ES: Era binisor.

IC: Va vizitau vecinii?

ES: Mergeam pe la ei. Eram mai prietenoasa, eram fete.

IC: In perioada cand au inceput in Bucuresti miscarile legionare, cum a fost perceput aici fenomenul?

ES: Acolo, la Liceul Doamna Stanca, nu s-a perceput. Au fost doua profesoare care au mai spus, asa un du-te incolo, dar colegii nu prea intelegeau asta. Am stiut ca nu e bine pentru noi, dar noi ne vedeam de invatat. Apoi, din ’’40 ’’ a for deja Ungaria. Eu am o singura fiica, sotul ei e catolic, e foare religios. Ii place sa ne insoteasca, vine cu noi cateo data la Sinagoga.

IC: Cat a fost perioada legionara, ati simtit atitudini antisemite?

ES: Era foarte rau, dar noi copiii de 12-13 ani, nu ne ocupam cu asta. La scoala, acolo la liceu nu simteam inca. La Liceul Doamna Stanca nu s-au facut diferente. Prietenele mele au fost mai mult fiice de ofiteri romani, mergeam la ele acasa, acolo ne intalneam cu parintii lor care erau foarte draguti cu mine, nu simteam ca sunt evreica.

IC: V-ati casatorit dupa razboi?

ES: Da. Aveam atunci 20 ani. M-am intors singura acasa, toata familia a ramas acolo la Auschwitz, mama, tata, unchii, toate rudele mele, in afara de doi unchi care stateau in Arad in Romania. Ei au ramas in viata.

IC: Dar stiati despre ascensiunea nazista, despre Hitler?

ES: Despre Hitler stiam foarte multe, fiindca mai trageam cu urechea cand mama si prietenii ascultau la radio. La radio urla foarte mult Hitler si atunci toata evreimea tremura. Eram atunci unica fiica a familiei. Am fost fiica cu ’’F’’ mare. Eram ocrotita de toata familia.

IC: Dar din intamplare, ati aauzit daca se discuta acest subiect in familie?

ES: Am auzit in ultimele saptamani. Mie mi-a facut curte, cel care pe urma mi-a fost sot. A venit atunci la mine si i-a spus mamei mele ’’ As vrea ca dumneavostra si Katika- era vorba despre mine sa mergeti intr-un oras mai mare, unde sa nu va cunoasca nimeni. El a venit si ne-a spus ’’ n-ati auzit ca in Polonia ii duce deja- nu in lagar inca- si ii impusca?’’. Noua nu ne-a venit sa credem . Asa o civilizatie!? Dar nu sunt, fiindca germanii au facut sapun din oameni, omorand oameni nevinovati.

2. Memorii ale primejdiei:

IC: Întorcându-ne la ceea ce s-a întâmplat în Satu Mare, vă amintiți ce a urmat după cedarea Ardealului Ungariei?

ES: Atunci, în cinci zile, noi, evreicele am fost date afară din toate şcolile. […] Am trăit foarte prost. Dar eu, totuşi, am avut norocul că eram deja în clasa a IV-a de liceu şi, nu ştiu cum am avut norocul, dar bunicul a avut nişte cunoştințe şi am putut intra la gimnaziul reformat. Am făcut un an, dar apoi nu mi s-a mai dat voie.

IC: In momentul in care s-a cedat Ardealul, ati o schimbare in atitudinea prietenilor, a vecinilor, a celor din oras?

ES: Da. Au fost unii care nici nu au vrut sa ne recunoasca pe strada. Altii au venit si au zis asa in soapta: Vai , va fi mai bine! Vai, ce rau ne pare, noi nu asta am vrut! Au fost unii care au vrut sa ne ajute, dar nu au putut, pentru ca erau amenintati ca vor fi deportati si impuscati. Cand a inceput ghetoizarea si stiam ca putem duce cu noi doar cateva chilograme, au mai venit unii si au zis: hai dati ceva ca sa iti ascundem. A fost familii care au fost ascunse, dar aproape toti au fost denuntati si apoi deportati.

IC: Cine a vrut sa va ajute?

ES: Prieteni, dar au murit deja. Au fost foarte putini.

IC: Inainte de venirea germanilor vi s-au impus restrictii?

ES: In ultimele saptamani nu puteai merge nici la piata, numai pana pe la ora 10. Nu stiai cine iti e prieten si cine nu, toata lumea te observa si te denunta.

3. Spaţii ale libertăţii răpite: memorii ale ghetorilor din Nordul Transilvaniei

IC: Steaua galbenă când a fost impusă?

ES: Asta nu mai ştiu, cam cu 2-3 săptămâni înainte de a se face ghetol. După venirea germanilor. Ei au ştiut că vor face gheto, că vor fi deportări. Noi am fost mințiți, ni s-a spus că din gheto ne vor duce la muncă. Am întrebat dacă şi copiii mici, şi bătrânii de 90 de ani vor merge. Ei au zis: „Da, ca sa rămâneți împreună.” Asa ne-au urcat in vagoane, dar stiam ca nu vom merge intr-un loc bun. Pe bunicul l-au pus separat, ne-au mintit ne-au pus sa zicem ca e prea bolnav, prea batran, ca sa il puna intr-un vagon separat, spunandu-ne ca acolo poate sta mai linistit. Trei zile am facut pana acolo. Atunci ne-au despartit de bolnavi si de batrani  iar ei cand au ajuns la Auschwitz, nici nu au mai fost selectati ci tot vagonul lor a fost dus la crematoriu. Asta abia mai tarziu am aflat.

IC: Cum ați aflat că trebuie să mergeți în gheto?

ES: Au venit cu o căruță. Noi am ştiut că mergem, cam cu două-trei zile înainte.

IC: Cine v-a anunțat?

ES: Nu ştiu, dar am fost anunțați, prin ziare, nu ştiu exact. Îmi amintesc că au venit cu căruța şi ne-au zis: „Puneți-vă lucruri…”, nu ştiu cât au zis să luăm. Cât ne-au lăsat să ducem depindea de omul care venea după noi.

IC: Cine a venit după dumneavoastră?

ES: Era un detectiv, din câte ştiu eu, care, până atunci fusese aproape prieten cu tatăl meu, se cunoşteau de la serviciu. Şi el ne-a spus: „Nu luați asta, luați aia! Luați 70 kg!” În gheto, tatăl soțului meu, cu care nu vorbisem până atunci, soțul meu mi-a făcut curte 13 ani, a venit şi-mi zice: „Domnişoară, n-aveți cumva o fotografie de la fiul nostru?” „Am. De ce?” „Pentru că pe noi nici măcar o fotografie nu ne-a lăsat să luăm.” Îi venea să plângă şi mie la fel. Am avut două fotografii şi i-am dat lui una. Aşa de răi erau ăştia, că nici măcar o fotografie nu l-au lăsat să ia. Cel care a venit după noi ne cunoştea şi nu s-a uitat ce ducem. Oricum, nu puteam duce nu ştiu ce, aşa era situația. Acolo, în gheto, dacă se ştia că cineva are mai mulți bani, respectivul era crunt bătut ca să spună unde a ascuns banii. Şi noi auzeam cum urlau cei bătuți, fiindcă noi stăteam într-o casă chiar vis-a-vis de unde îi aduceau. Se punea muzică, să nu se audă strigătele, dar chiar şi aşa se auzeau. De atunci nu-mi place Strauss, fiindcă tot Strauss puneau. Îmi aduc aminte de „Dunărea Albastră”. Erau foarte mulți aşa de crunt bătuți.

ES: În gheto n-am avut mâncare, n-am putut duce cu noi şi am trăit foarte rău. Am stat câte 30-40 într-o cameră mică, dar măcar eram încă împreună.

IC: Cine vă păzea?

ES: Ghetoul era înconjurat de soldați. De acolo nu puteai ieşi.

IC: Cine v-a dus din gheto la tren?

ES: Polițiştii şi jandarmii unguri.

4. În proximitatea morţii: memorii ale lagărelor de muncă şi de exterminare

ES: Nu, nu erau. Am fost predați la nemți pe urmă. Noi mergeam în vagoane sigilate şi ne-au lăsat numai puțin aer să intre. Şi mergeam cu schimbul ca să mai tragem puțin aer. Pe acolo am mai văzut câte ceva. Odată, unul a început să strige: „Oameni buni, am trecut granița maghiară! Ne-au mințit!” La Košice au deschis vagoanele, au intrat jandarmii maghiari cu pene la pălărie – ăştia erau foarte răi, ca germanii – şi, ca să ne jefuiască, au zis: „Dacă a ascuns cineva bani, imediat să ni-i dea!” N-am ştiut ce să facem. Noi n-aveam bani, nici inelele nu ni le-au lăsat, că a trebuit să le predăm înainte de a merge în gheto, fiindcă au zis că altfel ne împuşcă, ne omoară, ne despică în patru. Nu prea aveam nimic la noi, dar unul-doi dintre noi avea ceva bani şi i-am zis să-i dea, că oricum n-au ce face cu ei în străinătate. Şi aşa ne-au jefuit.

De exemplu, cum mai jefuiau? Tatăl meu şi-a luat paltonul de iarnă, pentru că s-a gândit că dacă mergem să muncim, cine ştie cât de frig va fi, aşa că aproape toți şi-au luat paltonul. Pe palton avea o blană şi ăştia i-au jupuit blana. Erau nişte hoți, tâlhari, călăi. Aşa am trecut noi granița. Am mai mers, nu ştiu cât timp, şi, la un moment dat trenul s-a oprit. Au venit germanii, că acum ei ne păzeau, dar erau nişte tineri de vreo 20 de ani, şi, unul dintre ei zice (avea părul roşu, era foarte urât): „Cineva a aruncat o fițuică afară.” Pe fițuică scria probabil că ne duc. Şi zice: „Veți fi împuşcați cu toții dacă nu spuneți cine a fost.” Nu din vagonul nostru era cel care aruncase hârtia, dar am stat acolo şi ne-am aşteptat moartea. Eu mă gândeam, aşa, la cum am trăit 16 ani, că a fost bine şi nici nu mai merită să trăiesc, gata. Dar, pe urmă, a pornit iar trenul şi nu s-a întâmplat nimic. La Auschwitz, după 3 săptămâni, am auzit că, într-adevăr, se aruncase o hârtiuță afară, dar nu din vagonul nostru. Cineva a găsit un inel ascuns pe la geam, pe acolo, şi l-a dat SS-istului. Cu asta am reuşit să scăpăm. Probabil era un inel prețios, fiindcă aşa am scăpat noi, atunci. Asta am auzit apoi în Auschwitz.

AO: În lagăr v-au dat vreun număr?

ES: Da, şi a avut mare noroc cine l-a primit, pentru că puteai ieşi din lagăr, să mergi la muncă. Măcar în timpul ăsta nu stăteai acolo. Dacă te duceai la muncă, întâi îți dădea un număr. Însă, pe urmă, când au venit tot mai aproape ruşii, au dus tot mai puțini oameni afară.

[…]

IC: Numai cei care mergeau la muncă aveau număr?

ES: Da. Şi cine nu avea tatuaj era mai repede selectat.

IC: Cum se făcea tatuajul? Aveau ei un aparat?

ES: Aveau un ac cu care făceau la fiecare, fără să mai dezinfecteze. O fată din Polonia făcea, ea era deja de 3 ani acolo.

ES: Pe noi ne-au pus să vedem cum le-au spânzurat pe Blockälteste. Şi pe celelalte le-au chemat să învețe. Am avut şi muzică. În fiecare dimineață, pe muzică, trebuia să mergi să munceşti. Cine nu păşea pe ritm era bătut. Nu toți au putut, fiindcă nu aveau auz muzical. Aşa ne-au chinuit. Dar asta nu se poate spune, nu se poate nici scrie. Nu-i bine nici să vorbeşti. Toată noaptea n-am putut dormi din cauza asta. M-au cuprins amintirile… cum toți au murit.

IC: La ce v-ați gândit cel mai mult în lagăr?

ES: Nu ştiu, la mâncare poate. Ştiți, când ne era foame, fiecare spunea câte o rețetă. Noi, care eram mai tinere, nici nu ştiam să facem mâncare. Mi-aduc aminte că era o doamnă, cam la 20 de ani, care ştia nişte rețete minunate de prăjituri şi o tot întrebam: „Cum e prăjitura aia cu vişine?”.

ES: Când am intrat în lagăr, mama mea, care era de 40 de ani părea de 25. Pe mine m-a întrebat câți ani am. Doctorul Mengele m-a întrebat. Eram chiar în primul rând. Mai târziu am aflat şi eu cine este. Eu păream mult mai tânără de 16 ani, dar cineva mi-a şoptit: „Trebuie să zici că ai 16 ani.” Când am coborât din tren ne-au pus pe două rânduri, femeile la o parte bărbații în alta. Atunci l-am văzut pe tata ultima dată şi pe sărmanul de bunicu-meu. Şi chiar am fost prima. Zice: „Câți ani ai?” Cineva mi-a şoptit: „16.” Aveam deja. Era fornăială acolo, vai de mine, şi m-a trimis pe partea asta. Pe mama nici n-a întrebat-o nimic, dar a pus-o acolo, în partea dreapta, unde scăpai deocamdată. Ea părea cu mult mai tânără decât era. Cine părea că are mai mulți ani şi avea şi copilul în brațe era gata. Şi aşa am fost împreună 16 săptămâni, dar după 16 săptămâni ne-au despărțit. Pe mine m-au dus la muncă, afară din lagăr. În fiecare zi parcurgeam câte 20 km, iar pe ea au lăsat-o. Odată, a venit Blokälteste şi zice: „Hai afară!” Asta nu se prea întâmpla ca o Blockälteste să stea de vorbă cu tine. Şi zice: „Te duc la mamă-ta!” Nu ştiu cum am avut norocul sau nenorocul acesta. Şi m-a dus în alt Blockşi am găsit-o pe mama mea. Dar, săraca, cum arăta! Şi zice mama: „Am fost selecționată.” A ştiut unde merge şi eu la fel. Ne-am sărutat şi gata. Asta a fost, aşa ne-au despărțit.

5. Trasee ale revenirii: memoria locurilor regăsite după întoarcerea din detenţie

ES: Toți locuitorii care erau evrei stăteau tot timpul la gară şi aşteptau să vină cineva. Când am coborât eu m-au întrebat cine sunt şi cum mă cheamă. Când au auzit numele meu, mi-au zis că fug la unchiul meu să-i spună, pentru că ştiau că mă caută. A trebuit să mergem la spitalul evreiesc. Acolo unchiul mă aştepta, şi m-a invitat la el acasă, şi am primit şi ceva bani. Şi la Budapesta am primit ceva bani. Ce credeți, unde am mers cu prietena mea, cu puținii bani pe care i-am primit? Am mers la operă şi am văzut un balet minunat.

ES: Odată, am fost împreună cu ginerele meu la Auschwitz, atunci când a fost aniversarea. Toată lumea s-a uitat la mine, pentru că ştiau că am fost acolo. Dar n-am găsit nimic acolo, pentru că Auschwitz nu mai există, totul e pustiu. Au făcut un Block, dar care nici nu arăta aşa. Eu ştiam cum a fost şi nu aşa a fost. Nu mai vezi nimic din ce-a fost. Block-urile au dispărut, crematoriul a rămas sub dărâmături, nu arată cum a fost, nici măcar ca atunci când am vizitat locul în anii ‘70, când am fost cu soțul. […] Au zidit vile şi case minunate acum. Atunci era foarte mare lagărul, se întindea pe sute de hectare. Era numai lagăr. Noi vedeam asta, pentru că mergeam câte 20 km ca să lucrăm în afară. Am fost în mai multe lagăre şi erau despărțite: B, B1, B2, C. Uneori ne mutau. Am văzut foarte mult, chiar dacă nu totul.”