Istoria fără perdea. Marius Oprea: Viața lui Alexandru Nicolschi, de la spion sovietic, la mare securist și până când a murit de frică

Istoria fără perdea. Marius Oprea: Viața lui Alexandru Nicolschi, de la spion sovietic, la mare securist și până când a murit de frică

Istoria fără perdea. Marius Oprea: Viața lui Alexandru Nicolschi, de la spion sovietic, la mare securist și până când a murit de frică

by March 20, 2021 0 comments

Ieșit din pușcăria de la Aiud imediat după 23 august 1944, unde-și ispășea condamnarea pe viață ca spion al URSS capturat în România, Boris Grünberg, alias Alexandru Nicolschi a avut o ascensiune fulgerătoare în aparatul politic comunist, aflat atunci în curs de cristalizare.

Tactica impunerii prin forță a regimului politic al ocupației sovieto-comuniste în România făcea necesară experiența lui ideologică­ și profesională de ilegalist și agent NKVD. Astfel, imediat după ce a dezbrăcat zeghea, a fost încadrat ca ajutor de responsabil politic al Formațiunilor de Luptă Patriotică, organizație paramilitară a partidului comunist.

La 17 octombrie 1944, locuia la București, la hotelul ”Paris”, din strada Academiei. Într-­o ”adeziune” la comuniști, semnată la această dată, pentru a putea fi încadrat în Direcția Generală a Poliției, afirma: ”Vreau să lupt în cadrul Partidului Comunist Român, pentru dezrobirea clasei muncitoare, pentru dreptatea socială, să construim o societate nouă, unde să nu existe exploatarea omului de către om”. Și a luptat: succesele sale în organizarea grupurilor de provocatori comuniști înarmați, având scopul de a dezorganiza, dezbina și intimida, acțiuni încununate de instalarea guvernului Groza la 6 martie 1945, i-­au adus promovarea, Nicolschi fiind numit în funcția de șef al Corpului de Detectivi din Direcția Generală a Poliției.

Activitatea acestui organism, direct subordonat fruntașilor comuniști și consilierilor sovietici în ”probleme contrarevoluționare” consta în urmărirea și arestarea liderilor ”partidelor istorice”, în lichidarea oricărei opoziții față de ocupația sovieto­-comunistă, față de regimul așa-­zis ”democrat-­popular”. Nicolschi a ajuns o figură marcantă în Ministerul Afacerilor Interne din România, nu doar ca rezultat al activității sale anterioare și ca recompensă pentru anii petrecuți în închisoare, ci și datorită unei înalte protecții în aparatul comunist. Care pornea tocmai de la Moscova, de la superiorii lui din NKVD, iar la București era doar pusă în practică, prin avansările lui fulgerătoare.

Ca să-­i cunoaștem pe cei de la București care i-­au netezit calea spre ”succesele în munca de Securitate”, ei înșiși persoane cu legături directe cu serviciile de spionaj sovietice, trebuie să ne  întoarcem în perioada în care el era un tânăr cetățean al URSS, din Basarabia și Bucovina ocupate, care acceptase să lucreze pentru serviciul de spionaj sovietic și fusese transferat la Cernăuți, unde urma cursuri la școala de spioni coordonată de căpitanul Andreev și, ca acoperire, lucra la centrala telefonică a Comitetului Sovietului Orășenesc.

Aici, Vasea, cum îl numeau ”conspirativ” foștii ilegaliști și prieteni apropiați, l­-a cunoscut pe deputatul bolșevic Laszlo Luca, nimeni altul decît viitorul Vasile Luca, apropiatul colaborator al celebrei Ana Pauker. După ce a fost prins în 1941 și anchetat de specialiștii români în contraspionaj, Nicolschi le relata acestora, nu fără invidie, că Luca, deputatul de Cernăuți, viitorul membru al CC al PCR și cel care alături de Ana și Dej va ”băga spaima în burghezi”, avea un salariu lunar de 2.000 de ruble, de zece ori mai mult decât el. E sigur însă că Vasile Luca nu a aflat niciodată de aceste declarații, pentru că el a contribuit din plin la propulsarea lui Nicolschi în ierarhia poliției politice comuniste.

Un alt prieten din tinerețe al viitorului torționar securist era comisarul Orlov, ani de-­a rîndul șef al poliției sovietice din Cernăuți. După ce acesta ajunsese renumit la sfârșitul anului 1944 prin faptul că lichidase ”bandele contrarevoluționare” ale ucrainianului Bandera, care acționau în nordul Bucovinei, Orlov a venit la București în urma Armatei Roșii pentru a ”pune umărul” la organizarea sistemului represiv comunist în calitate de consilier NKVD cu misiune în România. Era un recunoscut specialist în tortură și protejatul său, Nicolschi, a avut ce învăța de la el. Între alții, temutul Orlov l-a anchetat și pe Corneliu Coposu, într-o casă conspirativă a serviciilor secrete sovietice.

Nicolschi era atît de puternic, încât îl spiona și controla pe Dej

„Pilele” fostului spion sovietic mergeau până sus în aparatul represiv: în 1945, când i se confirmă calitatea de fost ilegalist, comisia de verificare a cadrelor din PCR răspunde solicitării lui Pantelei Bodnarenko. Ucrainean de origine, agent NKVD infiltrat de multă vreme în România, ”Pantiușa”, cum îl alintau ”tovarășii”, a fost în anii celei mai crude represiuni staliniste adjunct al ministrului de interne și șef al Direcției Generale a Securității Poporului. Era, deopotrivă, recunoscut pentru obediența față de Moscova și temut pentru sadismul crimelor sale. Ca și Nicolschi, își luase, odată ajuns în România, un alt nume: Pintilie Gheorghe.

Când în 1968 generalul Pintilie a fost anchetat de o comisie a CC al PCR, pentru a se elucida împrejurările în care a fost asasinat fruntașul comunist Ștefan Foriș, ”Pantiușa” a recunoscut cu seninătate că el l-­a ucis. La deshumarea cadavrului, lângă Foriș, care avea capul sfărâmat cu o rangă, mai erau cadavrele a încă două persoane, care avuseseră aceeași soartă. Pintilie Gheorghe a recunoscut că tot el i­-a omorît pe cei doi, dar nu-­și mai amintea cine erau. Cele trei schelete fuseseră îngropate sub podeaua unei anexe a primului sediu al partidului comunist de după 23 august 1944 din Aleea Alexandru, care în 1968 adăpostea Ambasada Poloniei.

Pintilie Gheorghe, care a trăit până la adânci bătrânețe ca pensionar al MAI, a fost un adevărat maestru pentru Nicolschi într-­ale crimei cu sînge rece, deprinzându-­l pe acesta și cu jocurile de culise, în adunarea de dovezi compromițătoare despre liderii comuniști din România. Poziția mai-marilor din Securitate era controlată direct de agenți sovietici și majoritatea funcțiilor de comandă erau ocupate de evrei și maghiari (reflectînd ponderea acestora în aparatul partidului din ilegalitate). Securiștii erau, cel puțin în cazul celor care aveau legături directe cu serviciile secrete sovietice, precum Nicolschi, mai puternici decît oricare membru din Biroul Politic al partidului.

Reflectând această putere, un raport din 1968 consemna spusele unui colonel din Direcția tehnică a Securității, Andrei Arghiropol, care a susținut că prima sa misiune în Securitate a fost ”interceptarea în 1949 a convorbirilor tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, din ordinul lui Alexandru Nicolschi și Pintilie Gheorghe”. Dacă îl spionau pe însuși liderul partidului comunist din România, e evident că erau mai puternici ca el.

Astfel, atât cu relațiile cât și cu ”pregătirea” sa la școala NKVD-ului, ascensiunea lui Alexandru Nicolschi nu mai putea fi oprită.

General de Securitate, la 36 de ani

Numirea lui Nicolschi, la 1 septembrie 1946 în funcția de Inspector General la Direcția Poliției, nu mai cadra cu locuința de la hotelul ”Paris” din strada Academiei. Acționînd conform uzanțelor curente ale liderilor comuniști ­ care, dacă ”ocheau” o vilă pe placul lor, ordonau arestarea sau deportarea locatarilor și confiscarea averii, vilă pe care mai apoi și­-o ”repartizau” cu acte ”în regulă” prin Gospodăria de partid, Nicolschi ”se mută” într-­o casă arătoasă de pe strada Al. Donici, la numărul 39. Avea nevoie de casă, cu atît mai mult cu cât o cunoscuse în această perioadă pe viitoarea soție, Iozefina Marcovici, militantă comunistă ilegalistă, angajată în Direcția Generală a Poliției. Era curtezanul și șeful ei deopotrivă, deși Iozefina era ușor „trecută”: cînd s­-au cunoscut, el avea 32 de ani și ea mergea pe 40.

În această perioadă de ”transformări democratice” pentru România, Alexandru Nicolschi muncește până la epuizare: ­ dușmanii sunt mulți și greu de înfrânt. Dirijând acțiunea de lichidare a partidelor ”istorice”, a oricărui fel de opoziție la agresiunea sovieto­-comunistă, el își afirma deseori în ședințele de partid ”dorința de a participa la lupta dreaptă a proletariatului, pentru dezrobirea din jugul capitalist și construirea socialismului”, în timp ce ordona sau aviza zeci de mii de arestări și deportări, organiza provocările și brutalitățile care au însoțit alegerile din noiembrie 1946, racola și pregătea viitoarele cadre de nădejde ale Securității.

Între timp, prin reorganizarea și ”modernizarea” aparatului represiv comunist, conform noilor structuri, Nicolschi devine Inspector General al Poliției de Siguranță, în 17 aprilie 1947 și mai apoi, la 1 septembrie 1948, ­ după încheierea fazei de ”gestație”  a instituțiilor comuniste, ­ este numit subdirector în nou-creata Direcția Generală a Securității Poporului. Trecuseră abia trei ani de când dezbrăcase zeghea Aiudului, unde își ispășea pedeapsa pentru spionaj în dauna intereselor României. La 36 de ani, cu această ocazie, a fost avansat direct la gradul de general.

Partidul ”clasei muncitoare” din țara noastră îi aprecia activitatea. Într-­o caracterizare a Biroului Organizației de Bază nr. 9 din cadrul MAI, unde era înscris, se spune: „Alexandru Nicolschi are muncă de conducere în Direcția Generală a Securității Poporului din 1945 și până în prezent. Munca profesională și­-a însușit­-o bine. Este vigilent față de dușmanii Partidului și ai clasei muncitoare. Este ridicat politicește și are cunoștințe. Este uneori nervos și distant. Din cauza muncii profesionale de care este absorbit, nu participă regulat la ședințele de partid. În general este un tovarăș de încredere și cu multă putere de muncă. În munca sa din MAI a adus multe servicii cauzei partidului”.

Puterea de muncă a lui Nicolschi a umplut  închisorile României comuniste și a aruncat în neștiute morminte mii de cadavre.

Portret al securistului la maturitate

După numirea ca subdirector în Direcția Generală a Securității Poporului,  la 1 septembrie 1948, Alexandru Nicolschi a devenit prin puterea  discreționară a aparatului represiv pe care-­l dirija, unul dintre cele mai temute vîrfuri ale noului regim. Obediența și șiretenia l­-au făcut să supraviețuiască tuturor luptelor pentru putere între fruntașii comuniști din România. Astfel, îndepărtarea Anei Pauker și a grupării ei de la conducere cu acordul Moscovei l-­a găsit pregătit: nu a ezitat să ordone arestarea și anchetarea chiar și a unuia dintre foștii săi protectori, Vasile Luca, precum și a ex-­ministrului de interne Teohari Georgescu.

De asemenea, răfuiala personală a lui Gheorghe Gheorghiu Dej cu Lucrețiu Pătrășcanu a fost pentru Nicolschi un nou prilej de afirmare. Atâta vreme cât se încerca, atunci când era vorba de anchetarea unor ”tovarăși” din partid, obținerea probelor incriminatoare prin mijloace mai moderate, el nu a încercat să-­și impună stilul dur. Dar când la conducerea ministerului de interne a fost numit Alexandru Drăghici, care, secondat de consilierii sovietici Mihailov și Tiganov a ordonat obținerea probelor ”cu orice preț”, a început torturarea anchetaților. În acest scop, cu concursul directorului Direcției Generale a Securității Poporului, Pintilie Gheorghe și al agenților KGB-­ului, Nicolschi l-­a numit ca șef al anchetelor din ”lotul Pătrășcanu” pe activistul Ion Șoltuțiu, fost muncitor ceferist, originar din comuna Ileanda, jud. Cluj (unde acesta trăia la începutul anilor ‘90 în postura unui onorabil pensionar, fost director al Bibliotecii Universitare Cluj în anii ’70, într-­o vilă construită pe pămîntul cu care mama lui se înscrisese în CAP).

Nicolschi s-a spălat astfel pe mâini: mijloacele neobișnuit de dure pe care Șoltuțiu le-­a utilizat în timpul anchetelor nu i se puteau imputa, și nici nu i-au fost imputate lui în 1968, când situația în lupta pentru putere din partid s-a schimbat. Vinovați ar fi fost găsiți Drăghici și Pintilie Gheorghe, el putând invoca oricând relația de subordonare față de aceștia. Așa a și fost. Tortura a înfrânat în cele din urmă cerbicia inculpaților și a dus la condamnarea la moarte a lui Lucrețiu Pătrășcanu. După ce Pătrășcanu a fost condamnat, Securitatea s-­a ferit totuși să aducă sentința la îndeplinire, fără aprobarea Moscovei. O delegație s-­a deplasat la Moscova și a primit acceptul pentru executarea liderului comunist. Din acea delegație a făcut parte și Alexandru Bârlădeanu, fostul președinte al Senatului României în anii ‘90.

Prin duplicitatea sa, Nicolschi devenea încetul cu încetul temut, nu doar de cei ce se opuneau regimului, ci și de activiștii partidului comunist. Bineînțeles, valurile de epurări și de pedepsire a ”sectarismului partinic” nu se făceau fără încuviințarea Moscovei. În calitatea sa de fost agent sovietic, subdirectorul Securității poporului avea fir direct cu agentura NKVD, ulterior KGB care funcționa în România și chiar cu Moscova. Astfel, până și Dej trebuia să țină cont că Nicolschi nu poate fi înlăturat, cu una cu două. Este singura rațiune pentru care acesta a supraviețuit, deși cunoștea multe, prea multe murdării din culisele puterii.

Nicolschi și­-a continuat activitatea ca agent KGB cu misiune politică în România. Într-­un chestionar completat în 23 februarie 1949 și înaintat de el comisiei de cadre a partidului comunist din Ministerul Afacerilor Interne, la întrebarea ”Dacă a călătorit în străinătate și în ce scop?”, el scria următoarele: ”Am avut în 1947 o deplasare la Sofia și în 1948 una la Varșovia, cu misiune de la MAI. La începerea misiunilor, m­-am întors în țară”. Fusese de fapt trimis de Pintilie Gheorghe, principalul său susținător, ofițer NKVD și ilegalist comunist, ajuns ministru adjunct de interne, la două întîlniri cu cadre superioare din serviciile secrete sovietice. În instructajele din Bulgaria și Polonia, Nicolschi a primit și misiunea de a asigura și supraveghea obediența noilor conducători ­ între care mulți erau ”școliți” la Moscova, ­față „poporul frate sovietic”. Astfel, scurgerea averilor României în URSS era asigurată, în paralel urmîndu-­se lichidarea oricărei rezistențe față de ocupația sovieto-­comunistă. Rezumînd într-o propoziție, partidul ”clasei muncitoare” din România se afla sub directul control al sovieticilor.

Un spion fericit, pînă la moarte

Partidul comuniștilor români nu numai că nu punea bețe în roate activității fostului spion sovietic Alexandru Nicolschi, ajuns mare securist, dar îi oferea și distincții. Astfel, pentru ”munca” depusă în acțiunile de reprimare duse la capăt de Securitate, Nicolschi primea, la scurtă vreme după înființarea Securității Poporului al cărei părinte a fost, alături de Pintilie Gheorghe și alți consilieri sovietici, înalta și nou creata distincție ”Steaua Republicii”. Asta, deși nu renunțase la cetățenia sovietică, după ”redobîndirea” celei române.

Un amănunt care ilustrează trăinicia poziției lui Nicolschi între cadrele partidului: deși o astfel de declarație ar fi pricinuit necazuri oricui, el recunoștea cu seninătate, într-un chestionar de cadre, că are rude în străinătate, și nu oriunde, ci tocmai în SUA! Cine putea să-­i impute lui Alexandru Nicolschi un asemenea lucru?

Activitatea sa în rîndurile partidului comunist, în ”viața de partid” nu era prea constantă și productivă ­ după cum aflăm din repetate caracterizări venite din partea Organizației de Bază nr. 9 din MAI, unde era înscris: cam lipsea la ședințe, sau când venea nu se ”implica”. Avea treburi mai importante de făcut… Nicolschi avea și ”activitate obștească”: se înscrisese în ARLUS ­Asociația Românească pentru Legături cu Uniunea Sovietică, o pepinieră de potențiali informatori ai KGB-­ului. De la crearea Securității Poporului și până în 1953, după moartea lui Stalin, Nicolschi a fost subdirector al acesteia.

În cei peste patru ani de activitate, a întins, cu ajutorul subalternilor, al partidului și al Moscovei, o plasă de teroare și sânge asupra României. Alexandru Nicolschi a organizat o rețea informativă de o mare operativitate, prin șantaj sau cumpărarea conștiinței. A contribuit la cristalizarea Direcțiilor Securității, la mai buna organizare a activității represive. În 1953, în urma „succeselor” dobîndite a fost promovat, devenind secretar general al MAI. Prietenia sa cu ministrul Alexandru Drăghici, la fel de crud și lipsit de scrupule, forța pe care o deținea Securitatea ca stat în statul comunist, eludînd orice legalitate, prin incredibile abuzuri, crime și torturi, a umplut țara de suferință.

Între timp, ca să intre ”în rîndul lumii”, Nicolschi a absolvit și o facultate: Institutul de Studii Economice din București, promoția 1959. În 1961, pe 31 ianuarie, prin Hotărîrea Consiliului de Miniștri, Alexandru Nicolschi a fost trecut în rezervă, cu gradul de general locotenent cu drept de a purta uniforma. Avea numai 46 de ani. Timp de 17 ani pusese în aplicare diabolicul plan de lichidare a democrației în România.

*

În septembrie 1991, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România a introdus la Procuratura Generală a României o plîngere penală, reclamând pedepsirea crimelor Securității. Această plîngere a constituit temeiul întocmirii dosarului cu numărul 9831, care are ca obiect ceea ce mass-­media a numit „procesul comunismului” după sintagma lansată de ministrul de justiție de atunci Victor Babiuc. În vederea instrumentării unui dosar, după o prealabilă documentare vizând abuzurile în funcție ale lui Alexandru Nicolschi, Direcția I de cercetări penale a procuraturii a emis în 15 aprilie 1992 o citație, pe numele acestuia. În aceeași zi, citația era înmânată personal lui Nicolschi, de procurorul militar, colonelul Șerban Niculescu.

Pe 16 aprilie, în zori, cu o zi înaintea termenului de prezentare la Procuratură, Alexandru Nicolschi a murit în somn, în urma unui infarct, după constatarea medicului legist. Vineri, 17 aprilie 1992, Procuratura a procedat la recunoașterea cadavrului. După cum mi-a relatat colonelul Niculescu, Alexandru Nicolschi era întins pe o masă din sufragerie, încă în pijama. Iozefina, soția defunctului, în vîrstă de 85 de ani, înnebunise. Țipa, cerînd ca acel străin din casa ei să fie dat jos de pe masă și scos afară. Generalul a fost incinerat a doua zi, la crematoriul ”Cenușa”.

Facebook Comments Box

No Comments so far

Jump into a conversation

No Comments Yet!

You can be the one to start a conversation.

Your data will be safe!Your e-mail address will not be published. Also other data will not be shared with third person.