Klaus Iohannis  îi era dator contelui Samuel de Brukenthal, cu o statuie la Sibiu. Totul este o afacere săsească. Întreaga  avere a lui Brukenthal a ajuns pe mâna FDGR-ului și a Bisericii Evanghelice,  în vremea mandatului de primar al lui Iohannis. La limita sau prin interpretarea abuzivă a legii. Muzeul Brukenthal a fost restituit Bisericii Evanghelice, dar statul român s-a obligat să plătească salariile angajaților Ministerului Culturii, să se ocupe de renovarea clădirii, în timp ce profitul adunat ajunge în buzunarele preoților sași. În același timp, Liceul Brukenthal, parte a moștenirii baronului,  a ajuns tot în proprietatea evangheliștilor, care primesc o chirie zdravănă de la Primărie Sibiu.

De asemenea, sediul FDGR din Piața Mare,  este parte din moștenirea baronului Brukenthal, tot în urma unei retrocedări dubioase.  Brukenthal scria în  testamentul său, că bunurile sale sunt donate comunității sibiene, indiferent de etnie, religie sau stare socială. FDGR nu reprezintă, în niciun fel intersele românilor din Sibiu.

Amintim fapul că toate clădirile care au aparținut lui Samuel Brukenthal au trecut în proprietatea Grupului Etnic German, în vremea celui de-al doilea război mondial, care, apoi, au fost confiscate de statul român, în baza tratatelor internaționale care condamnau nazismul. Precizăm că Liceul Brukenthal a fost centrul de educație nazistă a tineretului săsesc din Sibiu și din împrejurimi.

Dar, întreaga avere a lui Brukenthal a ajuns în proprietatea organizației FDGR și a Bisericii Evenghelice, fără să să se țină cont de legile românești și internaționale, existente. Totul s-a făcut prin acte controversate de retrocedare, în vremea când Iohannis era primar al Sibiului.

Citiți, din nou, articolele Ancheteonline.ro, apărute în presa românească, în exclusivitate:

(https://www.ancheteonline.ro/2017/02/tunul-imobiliar-de-la-sibiu-cum-a-fost-retrocedat-muzeul-brukenthal-catre-biserica-evanghelica/)

Una dintre cele mai dubioase retrocedări este cea a Muzeului Brukenthal, în anul 2005,  în urma unei decizii politice, nicidecum , potrivit unei hotărâri judecătorești. Potrivit surselor noastre, Klaus Iohannis ar fi discutat chiar cu președintele de atunci, Traian Băsescu, în timpul campaniei electorale din toamna lui 2004. Decizia de retrocedare a Muzeului Brukenthal către Biserica Evanghelică s-au luat în urma unei înțelegeri dintre Guvernul Tăriceanu și Primăria Sibiu, reprezentată de Klaus Iohannis. Retrocedare a fost pusă în aplicare de instituția mult hulită a ANRP, condusă la acea vreme de inculpata Ingrid Zaaroor, care, între timp, a fost anchetată și trimisă în judecată de procurorii DNA pentru retrocedări ilegale.

Ziarul nostru a prezentat, în exclusivitate acest caz. Vă prezentăm integral articolul publicat pe data de 6 noiembrie 2014 ( http://www.ancheteonline.ro/2014/11/reteaua-samsarilor-imobiliari-din-jurul-lui-iohannis-cum-s-a-retrocedat-muzeul-brukenthal-catre-biserica-evanghelica/):

Autoritatea Nationala pentru Restituirea Proprietatilor (ANRP), impreuna cu corpul de control al premierului au demarat o ancheta asupra modului in care s-au facut unele retrocedari la Sibiu, ca urmare a unor articole publicate de ziarul nostru si preluate apoi de o mare parte a presei. Un caz controversat asupra caruia se vor apleca inspectorii de la ANRP este si restituirea ( a se citi instrainarea) muzeului Brukenthal catre Biserica Evanghelica, fapt intamplat in 2005. Este vorba despre un muzeu, care face parte din patrimoniul national, aflat in subordinea Ministerului Culturii, care a fost retrocedat unei entitati private. Situatia actuala a acestei institutii de cultura romaneasca este cel putin curioasa deoarece este finantata in continuare de la bugetul de stat( aici fiind vorba despre salariile angajatiilor, investitii de restaurare si intretinere a cladirilor), dar toate veniturile incasate in urma expozitiilor, manifestarilor, plata vizitatori, intra in buzunarul Bisericii Evanghelice. O formula de capusare a banului public, situata la limita legii.

Cum s-a ajuns la instrainarea muzeului Brukenthal catre Biserica Evanghelica? Surse politice ne-au declarat ca ar fi fost vorba despre un troc politic intre Klaus Iohannis si Traian Basescu, in timpul campaniei electorale a alegerilor prezidentiale din 2004. Fiind la Sibiu, in campanie, Basescu i-ar fi promis lui Iohannis ca daca il sustine sa ajunga presedinte, viitorul Guvern, sub regimul sau, va da drumul la retrocedari de institutii publice, pe lista fiind si muzeul Brukenthal. Asa s-a intamplat ca primarul Sibiului sa tradeze PSD, cu care avea o intelegere politica si sa treaca in barca Aliantei DA. Drept urmare, dupa ce Basescu a devenit sef al statului, in 2005, Guvernul, prin comisia speciala de retrocedari de imobile catre minoritati nationale, aflate in subordinea ANRP, condusa de celebra Ingrid Zaroor, a intocmit o rezolutie prin care restituia ( instraina) Muzeul Brukenthal catre Biserica Evanghelica.

Aceeasi Ingrid Zaroor

Amintim faptul ca Ingrid Zaroor este cea care, in calitate de presedinte ANRP, a deschis Cutia Pandorei a restituirilor de cladiri institutii publice ( scoli, licee, gradinite, muzee, arhive), dar si de proprietati (cladiri, terenuri agricole si paduri)  catre urmasi ai criminalilor de razboi ( vezi cazul grofilor unguri si a Grupului Etnic German). Interesant este faptul ca reteaua de samsari imobiliari constituita in jurul lui Iohannis, din care face parte si Biserica Evanghelica, nu a procedat la intentarea de proces pentru a pune mana pe muzeul Brukenthal ( asa cum actionase pana in 2005 pentru multe cladiri din centrul instoric), ci a achiesat la o decizie politica , luata la Bucuresti, ca urmare a negocierilor purtate personal de Iohannis cu  Basescu, in timpul campaniei electorale pentru prezidentiale.

Astfel, Comisia speciala de retrocedare a unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din Romania a emis decizia nr.614 din 21 noiembrie 2005 “privind solutionarea dosarului intocmit in baza cererii de retrocedare nr.49 din 19.12.2002, depuse de catre parohia Evanghelica Sibiu, prin Consistoriul Superior, reprezentat de catre domnul Friedrich Gunesch si de catre doamna Gertrud Kred, prin care se solicita retrocedarea imobilului ( constructie si terenul aferent) situate in Municipiul Sibiu, str. Piata mare, nr.4, judetul Sibiu”.

Muzeul Brukenthal, in domeniul public al statului

In decizia se spune ca “la data solutionarii cererii de retrocedare, imobilul se afla in administrarea Ministerului Culturii si Cultelor si reprezinta sediul Muzeului National Brukenthal”. Deci, este retrocedat un muzeu aflat in patrimoniul national, terenul aferent fiind in domeniul public. Oare nu era nevoie de o hotarare de guvern prin care acest teren trebuia trecut din domeniul public  in domeniul privat al statului, inainte de a se face retrocedarea??? Oare nu este vorba in acest caz de abuz in serviciu?

La articolul 1 din decizia de retrocedare se spune ca “se restituie constructia veche a Muzeului National Brukenthal, evidentiata in Planul de situatie anexat ( care constituie parte integranta a prezentei Decizii) ca reprezentand corpul A, impreuna cu terenul aferent acesteia, din imobilul situatein Municipiul Sibiu, Piata Mare, nr.4, judetul Sibiu, inscris in cartea funciara nr.1603 a localitatii Sibiu, nr. top 365, Parohiei Evanghelice CA Sibiu”.

La articolul 2, se precizeaza ca ödata cu imobilul retrocedat in natura, “se restituie si bunurile mobile, daca acestea au fost preluate impreuna cu imobilul respectiv si daca acestea mai exista la data depunerii cererii de retrocedare. Aceste bunuri mobile urmeaza a fi evidentiate intr-un Protocol de predare-primire incheiat cu detinatorul actual”. Cu alte cuvinte, odata cu imobilul, a fost retrocedat integral Muzeul National Brukenthal, cu intreg patrimoniul inestimabil al acestei institutii de cultura nationala. Totul, a intrat in proprietatea privata a Bisericii Evenghelice. Oare cum suna acest lucru pentru organele de ancheta?

“Predarea efectiva a imobilului se va face prin protocol de predare-primire intre detinatorul actual si titularul retrocedarii. Terenul disponibil aferent imobilului retrocedat se va evidentia in schita cadastrala intocmita de catre cele doua parti”, se mai spune la articolul3.

La articolul 6 se mentioneaza faptul ca “prezenta decizie poate fi atacata in termen de 30 de zile de la comunicarea la instanta de contencios administrativ in a carei circumscriptie teritoriala este situat imobilul solicitat la retrocedare”.

Ca urmare, pentru ca statul ca nu a fost in stare sa-si apere drepturile, instrainand un muzeu national, la limita sau chiar in afara legii, catre un cult religios de drept privat, 50 de cetateni din Sibiu au atacat in instanta aceasta decizie a ANRP. Sibienii de buna credinta au pierdut la Curtea de Apel, pe motiv ca nu aveau calitate procesuala. Deci, nu pe fond, ci doar prin chicite avocatesti. Oare cine avea calitate procesuala in acest caz, de vreme ce statul si-a abandonat, cu buna stiinta, un bun de valoare culturala ce depaseste granitele Romaniei???

Plangerea cetatenilor sibieni

“Subsemnatul Sasu Ioan, domiciliat in Sibiu, reprezentat al unui grup de 50 de sibieni, formuleaza cerere de chemare in judecata impotriva Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au apartinut cultelor religioase din Romania, prin presedintele Zaroor Ingrid, prin care solicit: anularea deciziei nr.614/21 noiembrie 2005, emisa de parata, prin care s-a retrocedat Muzeul national Brukenthal si terenul aferent acestuia, situate in municipiul Sibiu, Piata Mare, nr. 4, Judetul Sibiu catre parohia Evanghelica Sibiu; suspendarea formalitatilor de publicitate imobiliara prevazute de lege, pana la solutionarea cauzei”,se arata in plangerea depusa de cetatenii sibieni.

In continuare se arata ca “deoarece, niciuna dintre autoritatile statului, mai ales Primaria mun. Sibiu (nr. reprezentata de Klaus Iohannis) nu au luat nicio pozitie oficiala, credem ca este de datoria noastra in a incerca, prin demersul nostru, sa pastram acest inestimabil bun pentru comunitatea sibiana. Consideram ca aceasta este o problema de ordin public si astfel, avem un interes legitim, ca si cetateni romani, dar mai ales ca sibieni, in a constesta actul administrativ al retrocedarii”.

In argumentatia lor, sibienii au facut apel la istorie: “Testamentul baronului Samuel Von Brukenthal prevede ca unicul mostenitor este Johann Michael Joseph von Brukenthal, care va intra in posesia intregii averi ( conform testamentului); este enumerata averea, iar cladirea in care se afla muzeul, numita in testament “casa din Sibiu-palatul din Piata Mare”, intra in posesia si proprietatea acestui unic mostenitor; tot testamentul prevede “Casa din Sibiu” sa fie folosita pentru pastrarea bunurilor care vor trece in proprietatea Gimnaziului Evanghelic; testamentul lui Brukenthal prevede ca bunurile si valorile care trec in proprietatea vesnica si de necontestat a Gimnaziului Evenghelic din Sibiu si anume: biblioteca, tablourile, gravurile, colectiile de minerale, antichitatile, colectia de numistatica si fondul de 36 mii de florin”, se precizeaza in documentatia depusa la dosar.

In contestatia sibienilor, se subliniaza faptul ca “Biserica Evenghelica, potrivit testamentului contelui von Brukenthal are rolul sa vegheze( n.r. nu sa aibe in proprietate) prin prim preotul bisericii din oras la mentinerea integritatii institutului ( gimnaziului) si nicidecum nu este beneficiarul legatului din testament. Gimnaziul Evanghelic din Sibiu, indicat in testament se numea , in anul 1940, Liceul de baieti Brukenthal si asupra “integritatii patrimoniului”trebuia sa vegheze consistoriul Bisericii Evenghelice, conform testamentului”, se sustine in plangere.

Baronul Brukenthal lasa mostenire Gimnaziului, nu Bisericii Evanghelice

Dar sa vedem ce scrie in testamentul baronului Samuel von Brukenthal, redactat la 3 ianuarie 1802, la Sibiu: “In final, in cazul stingerii descendentilor masculine ai liniilor feminine ale lui Samuel von Brukenthal, atunci dispun ca intreaga mea avere imobila si mobila – cu singura exceptie, colectia numita mai jos- sa treaca imediat in posesia liniei nepotului meu Johann Michael Soterius von Sachsenheim, tot in calitate unui Fides Commissi, astfel precum am dispus mai sus, de la un singur la un singur mostenitor masculin. In acest caz, retrag din averea mea biblioteca, colectia de tablouri si acvaforte, apoi colectiile de minerale, antichitati si monezi, pe care prin prezenta le dedic in mod special si le donez irevocabil in totalitatea lor impreuna cu capitalul de intretinere al acesteia de 36 000 guldeni pentru a intra definitiv in proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu. Drept pentru care in scopul pastrarii integritatii acestei institutii-imediat dupa decesul meu-primpreotul Parohiei din Sibiu, impreuna cu un membru mirean al Consistoriului Superior Evanghelic sa preia supravegherea si conducerea cat si responsabilitatea pentru ca totul din prezentul legat sa fie respectat in mod minutios. (…) Dar daca se stinge linia masculina sau daca apare cazul de la punctual 5 din Statutul fidei commis-ului, atunci acest bun (n.r. cazul imobilului in care se afla muzeul Brukenthal), sa nu treaca la legatul mentionat aici, ci sa treaca in posesia Gimnaziului Evanghelic din Sibiu”.

Ca urmare, asa cum scrie alb pe negru, prin testament, , baronul von Brukenthal a lasat mostenire imobilul din str. Piata Mare, nr.4, numit si Palatul din Sibiu, Gimnaziului ( astazi colegiu) Brukethal si doar “in supravegherea si conducerea”Bisericii Evanghenlice”, nicidecum in proprietatea reprezentatilor acestui cult.

Mai mult, in plangerea despusa de cetatenii sibieni, se mentioneaza fapte petrecute in timpul celui de-al doilea razboi mondial, care au dus la instrainarea bunurilor apartinand Gimnaziului Evanghelic catre o organizatie hitlerista care a functionat pe teritoriul romanesc: Grupul Etnic German. Ce s-a intamplat atunci? :”Prin legea nr.830/21 noiembrie 1940, se constituie ca persoana juridica Grupul Etnic German din Romania, organizatie de orientare fascista; in Monitorul Oficial nr.188/14august 1942 se comunica: Consistoriul Regnicolar al Bisericii Evanghelice din Romania, in marele Congres general, in sedinta din 2 iulie 1942, a predat prin Conventia Generala nr.k1321/42 tot invatamantul , Grupului Etnic German; in aceasta conventie la capitolul 3, alin.1 si 1, se prevede ca biserica preda toata averea mobila si imobila care formeaza proprietatea ei si care a servit scopurilor scolare si de educatie Grupului Etnic German; in aceasta categorie de bunuri intra si patrimoniul liceului de baieti Brukenthal ( tabloul D pozitia 6 din Monitorul Oficial nr.188/42), urmasul Gimnaziului Evanghelic din Sibiu din testamentul Baronului von Brukenthal”.

Bunurile Grupului Etnic German sunt confiscate de statul roman

In continuare se arata ca “legea nr.485/7 octombrie abroga legea nr.830/21 noiembrie 1940 cu privire la constituirea Grupului Etnic German; astfel, Grupul se desfiinteaza iar toate bunurile aflate in proprietatea acestuia trec in proprietatea statului roman ( art.1, anexa 5 din lege), inclusiv bunurile apartinand Liceului de baieti Brukenthal. Prin legea nr.2 din data de 3 ianuarie 1945 se infiinteaza Comisariatul general pentru administrarea si lichidarea bunurilor Grupului Etnic German si care a emis Ordinul nr.1512 din 23 aprilie 1945. Prin acesta se ordona preluarea tuturor bunurilor proprietate ale fostului Grup Etnic German. Apoi, prin Deciziunea civila nr.87/22 martie 1947 pronuntata de Curtea de Apel Sibiu se respinge ca nefondata actiunea in contencios administrativ nr.2205/29 august 1945 introdusa de Biserica Evanghelica contra statului roman; aceasta hotarare judecatoreasca, investita cu autoritatea lucrului judecat, vine sa intareasca, irevocabil, prelurarea bunurilor Grupului Etnic German de catre statul roman”.

Drept urmare, se sustine in plangere “ordonanta nr. 94/2000 nu se aplica in cazul Muzeului Brukenthal din urmatoarele motive: Ordonanta se refera la imobile ori in testament au fost lasate mostenire Gimnaziului Evanghelic doar bunuri mobile; Biserica Evanghelica nu este in niciun fel succesorul Gimnaziului Evanghelic din Sibiu; bunurile care apartineau liceului de baieti Brukenthal, succesor al Gimnaziului Evanghelic din Sibiu au fost preluate de catre statul roman in 7 octombrie 1944, deci inainte de 6 martie 1945, termen imperativ prevazut de ordonanta 94/2000”.

Ca o concluzie, trebuie precizat ca prin decizia comisiei speciale din cadrul ANRP s- a savarsit un abuz prin retrocedarea muzeului Brukenthal catre Biserica Evanghelica. In testament se spune clar ca singurul mostenitor al bunurilor familiei baronului Brukenthal este Gimnaziul Evanghelic, al carui succesor este liceul de baieti Brukenthal, institutie de invatamant care nu are nicio legatura cu Biserica Evanghelica.

Elevii de la Liceul Brukenthal, victime ale educatiei naziste

De asemenea, acest liceu, “supravegheat si condus”, de Biserica Evanghelica a ajuns in proprietatea Grupului Etnic German, in baza conventiei de reglementare a raporturilor dintre biserica si Grup, din anul 1942. In conventie, la capitolul 2, art.1 se arata ca “Biserica Evanghelica preda toate instutiile germane scolare si de educatie sustinute si conduse de ea , cu efect imdiat, Grupului Etnic German. Ea preda cu efect imediat si conducerea pedagogica, disciplinara si administrativa a tuturor institutiilor germane si de educatie sustinute pana acum de Biserica Evanghelica, caruia ii pune la dispozitie intregul ei aparat de administrare scolara. Biserica Evanghelica preda totodata toata averea mobila si imobila care formeaza proprietatea ei si a servit scopurilor scolare si de educatie”.
Drept urmare, Gimnaziul Brukenthal a fost transformat, prin incuviintarea Bisericii Evanghelice, care coordona activitatea scolara a acestuia, Grupului Etnic German, transformandu-l intr-o institutie de propaganda si manipulare ideologica. Aici, elevii scolii de baieti erau transformati in tineri hitleristi, educati in spiritul rasei germane pure. “Biserica Evenghelica din Romania se incadreaza fara rezerve in noua ordine de viata a poporului german si in special a grupului etnic german, fara a viola simtul moral al rasei germane”, se spune in art1. al Conventiei.

Ca urmare a acestei situatii, de indoctrinare a scolilor germane din Romania, noua putere democratica instalata dupa intoarcerea armelor impotriva Germaniei naziste din 23 august 1944, prin decret regal, a fost nevoita sa desfiinteze acest nucleu hitlerist, iar bunurile acestuia sa fie confiscate, in intelegere cu tarile occidentale. In acest context, mentionam ca legile de retrocedare de dupa 1990, au avut drept scop reconstituirea dreptului de proprietate, pe baza instaurarii unei juste dreptati ca urmare a abuzurilor comise de comunisti, prin confiscarea averilor. Or, in cazul nostru, nu este vorba despre asa ceva, iar prin confiscarea averilor nazistilor, s-a facut un act de dreptate poporului roman.

Argumentatia ANRP: Toate scolile germane din Sibiu au fost ale Bisericii Evanghelice!?

Care a a fost argumentatia pentru retrocedarea ( instrainarea ) Muzeului Brukenthal? “Potrivit art.12 din Statutul Organic al Bisericii Evanghelice din Romania, toate bisericile, scolile si institutiile de binefacere de sub supravegherea bisericii regnicolare sunt proprietatea bisericilor scolare, bisericilor districtuale, bisericii generale sau proprietatea unor parti singuratice ale bisericii generale(…) Prin urmare, din prevederile statutare mentionate anterior, reies urmatoarele: scolile aflate in subordinea Bisericii Evanghelice au fost proprietatea acesteia; comunitatea bisericeasca Evanghelica Sibiu,intabulata in cartea funciara, reprezinta unul si acelasi lucru cu Parohia Evenghelica; In ceea ce priveste modalitatea preluarii imobilului de catre stat, din actele doveditoare aflate la dosarul aferent cererii de retrocedare, a reiesit faptul ca imobilul in cauza a fost preluat in mod abuziv de statul roman in temeiul decretului nr.176/1948 pentru trecerea in proprietatea sttaului a bunurilor bisericesti”.

Referitor la conventia din 1942, de predare a bunurilor bisericii evenghelice catre Grupul etnic German, comisia de retrocedare din cadrul ANRP sustine ca “predarea efectiva a averii Bisericii Evenghelice, art.3, pct 7 din Conventia Generala stabilea ca aceasta se va face prin hotararile titularilor de drept ai Bisericii care sunt: congresul general bisericesc pentru averea bisericii regnicolare evanghelice, congresele districtuale bisericesti, pentru averea comunitatilor districtuale si reprezentantii comunitatii bisericesti pentru averea comunitatilor locale, precum si prin declaratia de primire a conducerii Grupului Etnic German. In consecinta, simpla incheiere a Conventiei Generale amintite nu a dus la schimbarea proprietarului bunurilor vizate. In cazul analizat, titularul dreptului de proprietate a imobilului era Parohia Evanghelica din Sibiu, persoana juridica distincta de semnatarul conventiei”.

Este vorba despre o interpretare mincinoasa a legii, de catre comisia din cadrul ANRP, special facuta pentru a acoperi abuzul savarsit. Asta pentru ca, inainte de incheierea conventiei din iulie 1942, a existat un congres general al bisericii evanghelice, ( din care facea parte si Parohia Evenghelica Sibiu), care a consfiintit predarea averii catre Grupul Etnic German. Astfel, in decizia publicata in Monitorul Oficial din data de 14 august 1942, se arata ca “Noi, profesor Ion Petrovici, ministru secretar de stat la Departamentul Culturii Nationale si Cultelor, avand adresa k.1345 din 3 iunie 1942 a Consistoriului regnicular evanghelic din Romania, prin care aduce la cunostinta Ministerului Culturii Nationale, marele congres general al bisericii evanghelice in sedinta din 2 iunie 1942 , a predat tot invatamantul scolar ( primar, secundar si normal), Grupului Etnic German”.

Deci, Biserica Evanghelica a predat toate bunurile sale, Grupului Etnic German, in urma unei decizii luate de “marele congres”, la care au participat toti reprezentatii acestui cult, inclusiv cei de la Sibiu. Aceasta masura luata de Biserica Evanghelica a avut caracter de lege, fiind inaintata Ministerului Culturii, care a publicat-o in Monitorul Oficial.

Sibienii nu au calitate procesuala!

In final, din pacate, initiativa cetateasca a celor 50 sibieni, care au incercat sa blocheze punerea in aplicare a acestei decizii discutabile, de retrocedare a muzeului Brukenthal catre Biserica Evanghelica, nu a avut sorti de izbanda, fiind respinsa la Curtea de Apel Alba Iulia, dupa ce Tribunalul Sibiu si-a declinat competenta. Magistratii de la Curtea de Apel Alba Iulia nu au judecat, in fond,  cauza, respingand cererea sibienilor pe motiv ca ei nu au calitate procesuala. In sentinta civila din 23 iunie 2006, judecatorii din Alba Iulia ”examinand exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului Sasu Ioan ( n.r. reprzentantul celor 50 de cetateni), invocate de parata si intervenientul ( n.r. comisia speciala din cadrul ANRP) in interes propriu, Curtea de Apel constata ca aceasta este intemeiata. Calitatea procesuala activa presupune existenta unei identitati intre persona reclamantului si cel care ai fi titular al dreptului afirmat. (…). Reclamantul nu a facut dovada interesului legitim privat definit de articolul 2 alineatul 1 litera O din Legea nr.554/2004 ca “posibilitatea de a pretinde o anumita conduita, in considererea realizarii unui drept subiectiv viitor si previzibil, prefigurat, doar sustinerea interesului legitim pe motivul pastrarii bunului pentru comunitatea sibiana si justificarii demersului ca o datorie morala, nefiind in masura sa probeze existent acestui interes”.

Deslusind cele spuse prin limbajul de lemn specific Codului Civil, ne exprimam dezamagirea ca judecatorii nostri nu pot judeca sau gandi dincolo de litera legii, refuzand sa merga mai departe, gandind in spiritul legii. Cetatenii Sibiului nu au drept procesual activ sa lupta in justitie pentru bunurile comunitatii lor, ei neputand decat sa asiste pasiv, la instrainarea valorilor lor culturale. Potrivit instantei, doar Primaria Sibiu putea ataca in contencios administrativ aceasta retrocedare dubioasa. Or, primar era tocmai Klaus Iohannis, cel care s-a vandut lui Basescu, pentru retrocerea muzeului catre Biserica Evanghelica. In asemenea caz, oare cine mai poate apara drepturile comunitatii sibiene?

 

(https://www.ancheteonline.ro/2017/02/tun-imobiliar-la-sibiu-cum-a-fost-fost-retrocedat-sediul-fdgr-in-anii-90-presedinte-al-forumului-era-un-fost-voluntar-ss/)

Un alt caz revoltător de retrocedare din centrul Sibiului este restituirea unui imobil monument istoric către Forumul Democrat al Germanilor din România (FDGR), care a devenit sediul acestei formațiuni. Printr-o decizie judecătorească extrem de dubioasă din 1993, FDGR s-a autointitulat descendenta fundației unui baron sas, care, pe la începutul secolului 19,  lăsa moștenire complexul imobiliar din str. Magheru nr. 1-3 unui Fond special constituit pentru ajutorarea oamenilor sărmani din Sibiu, indiferent de etnie, religie sau orientare politică. În mod discreționar, FDGR s-a substituit acestei Fundații, pe motiv că în cadrul Forumului ar funcționa o direcție de asistență socială care s-ar ocupa de sprijinul cetățenilor nevoiași. Precizăm că președintele FDGR care a revendicat în 1993 acest imobil,  a fost Paul Philippi, acum președinte de onoare al Forumului( un apropiat al lui Klaus Iohannis) care, în 1942 s-a înrolat în trupele Waffen SS ( trupele de elită ale lui Hitler), pentru a lupta pe frontul de est împotriva URSS.

Ziarul nostru a prezentat, în exclusivitate, un articol, pe acest caz, în data de 22 septembrie: 

Centrul Sibiului a devenit de mult ținta samsarilor imobiliari. Problema este cu atât mai gravă cu cât, cei care erau obligați prin lege să vegheze la apărarea bunurilor publice, au fost parte la jefuirea proprietății comunității. Cele mai impozante clădiri din urbea transilvăneană au ajuns pe mâna acelor care au administrat orașul timp de 24 de ani. Revoltător este faptul că totul s-a întâmplat cu complicitatea instanțelor, care au dat sentințe cel puțin dubioase.

De condamnat sunt și consiliul local și Primăria Sibiu, care nu au făcut nimic să protejeze interesele publice. Nu aveau cum s-o facă pentru că reprezentanții lor erau tocmai cei care revendicau bunurile sibienilor și le obțineau prin abuz, fals și înșelătorie. În centrul acestor afaceri imobiliare s-a aflat primarul Sibiului, Klaus Iohannis, care s-a luptat, în calitatea oficială pe care o are, doar să protejeze interesele clientelei sale etnice, politice și financiare.

Un caz revoltător este așa zisa retrocedare a unui ansamblu imobiliar din centrul Sibiului, din str. Magheru 1-3, către Forumul Democrat al Germanilor din România. Este vorba despre un impozant imobil situat în centrul Sibiului, un monument istoric renovat din bani publici. Această clădire a fost revendicată în instanță în anul 1993, invocându-se faptul că FDGR ar fi succesorul de drept al unei fundații de caritate ( familia Reissenfels) care a funcționat de la începutul secolului al 19 până la instaurarea regimului comunist.

Cum se lasă statul înșelat

Un adevărat fals istoric, consacrat de un tribunal din Sibiu în data de 9 februarie 1993. Nu există absolut niciun act la dosarul de retrocedare depus în instanță care să probeze faptul că FDGR are dreptul juridic de a fi declarat oficial continuatorul acestei fundații. Mai mult, primăria Sibiu și consiliul municipal nu au întreprins niciun demers pentru a apăra domeniul public al sibinienilor, mai mult susținînd în instanță că nu se opune acestei retrocedări.

Trebuie precizat clar faptul că acest imobil a fost “rechiziționat” de Grupul Etnic German , organizație hitleristă care a funcționat în România, între 1940 și 1944 ( vezi: http://ancheteonline.ro/2014/09/retrocedarile-la-sibiu-un-subiect-de-interes-international-cum-s-a-facut-klaus-iohannis-frate-cu-hitler-ca-sa-puna-laba-pe-monumentele-istorice-ale-orasului/) , iar de drept, potrivit unui decret regal emis la 8 octombrie 1944, consființit prin documente internaționale după cel de-al doilea război mondial, statul român a devenit proprietarul clădirii.

Imobil în proprietatea Grupului Etnic German

Toate legile interne și internaționale din 1945 încoace statuează că imobilele care au aparținut organizațiilor fasciste, hitleriste sau colaboratoare ale regimului nazist sunt confiscate și trec în proprietatea statului. Așa s-a întâmplat și cu imobilul din str. Magheru 1-3, care a fost naționalizat de drept și nu abuziv, înainte de 6 martie 1945( adică pâna la instaurarea regimului comunist). Toate aceste aspecte juridice de drept internațional nu apar în decizia judecătorească de retrocedare, ceea ce denotă ori incompetență (aviz CSM), ori rea credință ( aviz DNA). Cine oare plătește pentru această greșeală juridică impardonabilă, în urma căreia o clădire, monument istoric, a ajuns în proprietatea FDGR, statul fiind păbubit cu peste 1,5 milioane de euro( valoare imobilului)?

Testamentul

Dar să revenim la acest simulacru de proces. Pentru a clarifica lucrurile, să facem apel la istorie. La 9 iulie 1816, baronul Georg Andreas von Reissenfels lasă un testament la Sibiu referitor la averea sa, din care făcea parte și imobilul din str. Magheru 1-3.”Certitudinea morții mele și incertitudinea asupra momentului când voi deceda, mă determină ca acum, când sunt încă sănătos la trup și în deplinătatea facultăților mintale să-mi declar și să-mi precizez voința privind modul cum să se precedeze după moartea mea, cu averea ce va rămâne după mine”, își începe testamentul, baronul sas, care trăia la Sibiu, la începuturile anilor 1800.

În documentul legalizat, se spune că “toate bunurile imobiliare, obligațiuni, bijuterii, bani lichizi și întreg restul averii ce va rămâne în urma mea, le dedic constituirii unui fond de pensii pentru văduvele lipsite de mijloace și orfanii funcționarilor, pentru sprijinirea celor nevoiași și care se rușinează pe drept cuvânt să-și adune pe la uși cele necesare traiului, precum și pentru ca să se acorde celor bolnavi ajutorul pe care nu și-l pot asigura ei înșiși”.

Oamenii sărmani, beneficiari

Mai departe se arată că “acele proprietăți care prin codicilul prevăzut la pct. 9 ale acestei dispozițiuni nu vor reveni nimănui, să fie vândute celui care va oferi mai mult, în favoarea Institului (n.r. fondului). În cazul în care, pentru sus-numitul Fond, care devine legatar universal, s-ar considera mai avantajos ca și bunurile imobiliare și am în vedere în primul rând casele, administrarea cărora implică osteneală și cheltuieli, să fie înstrăinate, sunt obligat să observ pentru domnii administratori ai Fondului, ca, pentru casa din Piața Mare, colt cu Sporer-Gasse (n.r. azi Magheru, care face obiectul investigației noastre), intenția vânzării trebuie comunicată familiei contelui Haller, întrucât vânzătorii acestei case, Gabriel și Michael Haller von Hallerstein, prin actul de vânzare-cumpărare din 26 iunie 1593, și-au păstrat dreptul de preempțiune în cazul vânzării acestei case”.

Baronul Andreas von Reissenfels, prezintă, în detaliu modul în care trebuie distribuiți banii din averea sa, după moarte: “Din veniturile averii vor fi achitate, înainte de distribuire, după cum se va menționa mai jos, următoarele: 1. Anual, 50 de galbeni, în monede care va fi valabilă la momentul respectiv, pentru mici reparații la biserica parohială a confesiunii augsburgice din oraș. 2. Anual, 50 de galbeni pentru procurarea de manuale și salarizarea învățătorilor pentru orfanii sărmani și a copiilor din familiile nevoiașe, de confesiunea mea. 3. Anual, 20 de galbeni mănăstirii franciscane din oraș”.

De asemenea, baronul sas clarifică și modul de administrare a banilor: “Veniturile rămase și dobânzile lor să fie împărțite văduvelor lipsite de mijloace și orfanilor foștilor funcționari orășenești și guberniale care, fie că nu beneficiază de pensie, fie nu pot din pensie să-și satisfacă nevoile cele mai stringente, nevoiașilor, cărora nu li se cade să ceară de pomană, precum și bolnavilor sărmani. Dintre văduvele și orfanii funcționarilor guberniali pot reflecta la ajutor numai cei ce locuiesc la Sibiu. În afara de aceasta, la acordarea și distribuirea ajutoarelor, nu este permisă părtinirea între naționalități și religii, ci se va ține cont de nevoile cele mai acute, de infirmități și vârstă, care determină incapacitatea câștigării, prin munca mâinilor, decât în prea mică măsură sau chiar deloc, a celor necesare. De asemenea, la distribuire se va ține seama de preceptul creștin conform căruia, cei mai nevoiași au drept mai mare decât cei mai puțin nevoiași”.

Un Fond special de caritate

Mai mult, în testament se arată că “acele văduve și orfani ai funcționarilor care se vor considera îndreptățite să primească sprijin și vor dori să se împărtășească din el, se vor adresa preoților de confesiunea lor, le vor arăta acestora cât sunt de neajutorate și-i vor ruga să le elibereze o adeverință despre lipsa lor de mijloace. Rog respectuos pe domnii preoți ca cercetînd amănunțit cât de nevoiași sunt cei ce li se înfățișează și după înțeleapta lor părare, să nu-i refuze pe cei ce lise se vor adresa. Văduvele, orfanii și nevoiașii vor prezenta apoi aceste adeverințe magistratului orașului în jurul datei de 1 septembrie a fiecărui an și vor cere cu supunere să li se aprobe sprijinul, care, după puterile Fondului, ar putea fi distribuite trimestrial sau cum va binevoi onoratul Magistrat să dispună. Cei care vor fi acceptați ca beneficiari ai Fondului, nu vor fi obligați să prezinte anual adeverința, întrucât aceasta n-ar face decât să dea de lucru inutil domnilor preoți. Acei nevoiași sau bolnavi a căror situațiune impune un ajutor mai urgent, dar care n-au fost desemnați pentru a primi ajutor anual, își vor prezenta situațiunea și vor solicita ajutor domnului primar, care, după cum va socoti, va avea bunătatea de a le da ceva, pe potriva nevoilor”.

Ajutorul Primăriei

În final baronul Georg Andreas von Reissenfels, se arată încrezător că autoritățile locale vor pune în aplicare dorințele sale exprimate în testament: “Având convingerea fermă că Onoratul Magistrat sprijină orice inițiativă care urmărește binele omenirii suferinde, îi adresez respectuos rugămintea de a se îngriji de îndeplinirea dispoziției de ultima voința ale mele, înlăturând orice părtinire. Cu linște voi închide în seara zilelor mele, ochii, având convingerea fermă că Onoratul Magistrat va da curs rugăminții mele, iar Cel Atotputernic îmi va binecuvânta aceste intenții”.

Ca o concluzie, asistăm la un exemplu clasic de act de binefacere, care prezintă, în detaliu, modul în care să fie administrată, prin intermediul unui fond de caritate, averea unui personaj bogat, pierdut în negura vremii. Baronul von Reissenfels și-a donat toată averea pentru văduve, orfani, oameni nevoiași, “fără părtinire” între naționalități și religii.

Bunurile baronului vor fi administrate prin crearea unui Fond special, sub administrarea unui fundații de familie, protejată de primărie și de un magistrat special numit. Din patrimoniul imobiliar lăsat moștenire de Von Reissenfels au făcut parte mai multe clădiri din centrul Sibiului, printre care și amsamblul imobiliar din Piața Mare, mai exact din str. Magheru 1-3.

Această fundație de administrare a averii baronului sas a funcționat până în 1940, când, după înființarea Grupului Etnci German, a intrat în proprietatea acestei organizații hitleriste. Amintim faptul că toate bunurile care a aparținut comunității săsești, inclusiv imobilele din centrul Sibiului,  au ajuns în posesia Grupului German, potrivit unui decret semnat în 1940, pe baza înțelegerii dintre conducerea statului român, asigurată de mareșalul Ion Antonescu și regimul nazist, dar și a unui acord încheiat de Grupul Etnic German cu Biserica Evanghelică, în 1942.

Apoi, în 1944, ca urmare a întoarcerii armelor împotriva Germaniei hitleriste și a acordurilor încheiate cu puterile aliate, statul român, prin decret regal și printr-o convenție a aliaților, în 1944, s-a decis confiscarea tuturor bunurilor care au aparținut organizațiilor ce au colaborat cu Germania lui Hitler. Prevederile acestui decrete au primit o legalitate internațională în urma Tratatului de Pace de la Paris din 1946.

Ca urmare, imobilele din strada Magheru 1-3 au intrat în proprietatea statului, în urma aplicării unor tratate internaționale. Deci, nu se poate vorbi nicidecum de conficarea acestor clădiri în mod abuziv, de către regimul comunis, după 6 martie 1944.

FDGR vrea bunurile Fundației

Dar ce s-a întâmplat după 1989? Forumul Democrat al Germanilor din România, organizație politică și culturală înființată în anul 1989,imediat după Revoluție, ca reprezentantă a sașilor și șvabilor din țara noastră, revendică acest ansamblu imobiliar din Magheru 1-3, autodeclarându-se continuatoarea fundației care administrează Fondul baronului von Reissenfels.

Culmea, Tribunalul Sibiu îi recunoaște acest drept, printr-o sentință absurdă din data de 26 octombrie 1993. De ce absurdă? Pentru că FDGR nu are absolut nimic în comun cu această fundație, nicidecum cu administrarea averii lăsate moștenire de baronul sas la 1816.

Ce spune instanța? “Prin sentința civilă nr.761/09.02.1993 a Judecătoriei Sibiu s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamant,  Forumul Democrat al Germanilor din România, Forumul Democrat al Germanilor din Transilvania împotriva statului român prin consiliul municipal Sibiu și s-a dispus anularea formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în Sibiu str. Magheru nr.1-3 și înscris în CF 14757 Sibiu nr. top 924, construcții și teren în suprafață de 1420 mp și restabilirea situației anterioare de CF. Fundația Reissenfels figura ca proprietar tabular al imobilului de la localizare (1860). Din testamentul lăsat de fondatorul fundației, Georg Andreas von Reissenfels, rezultă că fundația avea ca scopuri sprijinirea văduvelor lipsite de mijloace și a orfanilor funcționarilor, a celor nevoiași, acordarea către bolnavi a ajutorului pe care nu și-l pot asigura ei înșiși. După cel de-al doilea război mondial, în condițiile istorice cunoscute, deși Fundația Reissenfels nu a fost desființată, activitatea acesteia nu a mai putut continua, încetându-și activitatea de față, imobilul în discuție trecând apoi în proprietatea statului- cu titlu de drept de naționalizare”.

Decizii juridice absurde

Mai departe, în disprețul legii, instanța constată că “în conformitate cu statutul FDGR, în domeniul cultural se urmărește înființarea a două institute culturale (sic!) la Sibiu și Timișoara ca locașuri de cultură plurifuncționale, care vor beneficia de biblioteci, arhive, muzee, librării, expoziții și cursuri, iar în domeniul social se are în vedere înființarea de organisme ale asistenței sociale(sic!), case de copii, cămine de bătrîni”.

Pentru ca lucrurile să devină absurde, tribunalui Sibiu trage concluzia: “ Rezultă așadar că că scopurile Fundației Reissenfels se găsesc în documentele programatice ale reclamantei în partea sa privitoare la programul cultural și social, astfel că se poate spune că reclamanta este în mare măsură (sic!) o continuatoare a scopurilor și țelurilor avute în obiectul de activitate al Fundației Reissenfels, justificându-se astfel calitatea procesuală activă”.

Ca urmare, citând din sentința judecătorească a Tribunalului Sibiu, FDGR este “în mare parte” succesoarea Fundației Reissenfels, deci, noul proprietar a ansamblului imobiliar din str. Magheru 1-3, de 1420 mp, evaluat de specialiștii din domeniu, la peste 1,5 milioane de euro.

Ridicăm și noi o serie de întrebări legate de această afacere imobiliară murdară pusă la cale de FDGR, legalizată prin decizie judecătorească, pusă în scenă printr-un grosolan fals istoric și înselătorie pe spatele statului român. Poate CSM și procurorii de la DNA se vor autosesiza în acest caz.

Dincolo de lege

În primul rând , punem sub semnul întrebării argumentele extrem de labile privind dreptul FDGR de a se autointitula continuatorul Fundației Reissenfels. Nu există nicio legătură directă sau indirectă care să fi fost stabilită între o organizație politică și culturală de reprezentare a comunității germane din România, înființată după 1989 și fundația familiei Reissenfels.

Poate, prin absurd am putea spune că singura relație dintre cele două organisme care au funționat în periode total diferite- Fundația – între 1816 și 1962  și FDGR –  între 1990 și până în zilele noatre, ar fi faptul că limba comună utilizată este germana. Trebuie precizat că Fundația Reissenfels a funcționat ca o asociație familială de caritate, în timp ce FDGR este o organizație politică  (nu partid politic, având același statut ca și UDMR), care are aleși locali și parlamentari, reprezentând minoritatea germană din România.

De aceea, statuarea prin instanță a succesiunii de drepturi patrimoniale, a FDGR ca și succesoare a Fundației Reissenfels, este, cel puțin o forțare inexplicabilă a legii, ca să nu spunem că  decizia Tribunalului Sibiu se plasează în afara legii.

Argumentația prezentată de judecătoarea Carmen Georgică pare desprinsă din romanele lui Kafka, nu din legile românești.
“Se poate spune că FDGR este în mare măsură o continuatoare a scopurilor și țelurilor avute în obiectul de activitate de Fundația Reissenfels, pentru că potrivit statutului FDGR, în domeniul cultural, Forumul urmărește înființarea a două institute culturale la Sibiu și Timișoara ca lăcașuri culturale plurifuncționale, iar în domeniul social are în vedere înființarea unor organsime de asistență sociale”, se arată în decizia judecătorească din 26 octombrie 1993.

Deci, conform logicii jurisprudenței aplicate de instanța din Sibiu, FDGR este continuatoarea Fundației de caritate a familiei Reissenfels pentru că această organizație “are în vedere” înființarea unor institute culturale și a unor organisme de asistență socială!!!

Mai mult, putem constata o altă discrepanță , care se vede din avion, între cele două asociațiuni sau organisme, care au funcționat în perioade diferite, având scopuri și obiective deosebite, unul de celălalt.

FDGR, reprezentant doar a comunității germane

Potrivit testamentului baronului von Reissenfels, „ la acordarea și distribuirea ajutoarelor nu este permisă partinirea între naționalități și religii, ci se va ține cont de nevoile cele mai acute, de infirmități și vîrstă, care determină incapacitatea câștigării, prin munca mâinilor, decît în prea mică măsură sau chiar deloc, a celor necesare. De asemenea, la distribuire se va ține cont de preceptul creștin conform căruia cei mai nevoiași au drept mai mare decât cei mai puțin nevoiași”.

Ce spune statutul Forumului Democrat al Germanilor din România? „Art.1.Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.) este o asociaţie a minorităţii germane din România, organizată pe bază etnică, persoană juridică română de drept privat, fără scop patrimonial. Art 2. Alin. a)promovează interesele specifice ale membrilor săi, care rezultă din apartenenţa lor la minoritatea germană din România, îi protejează şi îi stimulează prin toate măsurile politice, sociale, culturale, economice şi altele, care servesc acestei minorităţi la păstrarea şi dezvoltarea identităţii ei etno-culturale, la promovarea limbii materne;
(b) reprezintă minoritatea germană din România în faţa organelor de stat şi a altor instituţii (asociaţii, partide, fundaţii etc.) din ţară şi din străinătate precum şi în faţa organizaţiilor internaţionale şi face cunoscute realizările istorice şi culturale ale acestei minorităţi”.

Oare cum a judecat instanța din Sibiu, care a acordat FDGR statut de continuator al Fundației familiei Reissenfels?

Fundația, caritate indiferent de etnie sau religie

Fundația Reissenfels s-a ocupat de ajutorarea nevoiașilor din Sibiu, îndiferent de etnie sau religie. Singurul criteriu a fost doar cel creștin: acordarea de ajutoare celor mai săraci din comunitatea sibiană. Ce observăm în statutul FDGR? Această asociație reprezintă interesele doar  ale comunității germane, nu numai din Sibiu ci din toată țara. Astfel, singurul scop urmărit de FDGR a fost  să pună mâna pe imobilele familiei Reissenfels, nicidecum acte de caritate pentru cetățenii români, indiferent de etnie sau cult din Sibiu.

Abuzurile lui Iohannis

Mai mult, FDGR și reprezentanții săi, cum ar fi primarul Klaus Iohannis, au luat decizii discreționare, alungând oameni sărmani din casele lor. Menționăm că în testament, baronul Reissenfels cerea ajutorul Primăriei Sibiu pentru a pune în aplicare măsurile sociale de ajutorare a celor nevoiași.

Ce a făcut însă primăria Sibiu, reprezentată de Iohannis, șeful FDGR, succesorul Fundației Reissenfels? După ce locatarii de la adresa Magheru nr.5 ( imobil legat de sediul Forumului German) și-au cumpărat apartamentele, în care stăteau de ani de zile, în baza legii chiriașilor nr. 112/1995, FDGR, în complicitate cu Primăria, prin abuz, i-au alungat pe oameni în stradă.

Acum, Forumul Democrat al Germanilor din România a devenit proprietar și pe imobilul din str. Magheru nr.5. Așa continuă FDGR activitatea de caritate a Fundației Reissenfels, de ajutorare a celor nevoiași?

Despre ce este vorba? Dintr-o eroare a statului comunist, în 1962, în același CF au fost trecute trei imobile: Magheru nr.1, Magheru nr 3 și Magheru nr5. Imobilele din Magheru 1-3 au aparținut Fundației Reissenfels, dar casa de la nr.5 a aparținut întotdeauna statului român.

Drept urmare, chiriașii care au locuit la nr.5 ( cinci apartamente amenajate într-o curte comună) și-au cumpărat locuințele în baza legii 112/1995, fiind libere de sarcini. Această situație juridică apare și în actele FDGR. Astfel, într-o adresă din 27 ianuarie 1993 trimisă de Forumul German, Judecătoriei Sibiu, se precizează că „din nr. topografic 324 al CF Sibiu 1582, s-au dezmembrat două apartamente cumpărate. Însă aceste apartamente dezmembrate sunt situate în imobilul de la nr. 5, care nu face obiectul acțiunii de retrocedare, imobilul din str. Magheru nr.5 românând mai departe în proprietatea statului român”.

Klaus Iohannis, în calitate de președinte al FDGR și de primar al Sibiului nu a ținut cont de această eroare materială găsită în Cartea Funciară, recunoscută chiar de Forum în 1993, ci, din contră, a profitat de situație, pentru ai  alungat pe oameni din casele lor, deși ei le cumpăraseră de la stat.

După cum ne-au relatat unele surse care au ținut să-și păstreze anonimatul de teama represaliilor, toți proprietarii de la Magheru nr.5 s-au dus, în 2000, în audiență la Klaus Iohannis pentru a rezolva intabularea proprietăților cumpărate prin legea 112/1995. “Inițial, ne-a promis că situația se va rezolva, că are cunoștință de greșeala din Cartea Funciară, și ne-a promis că o va remedia. Am așteptat ce am așteptat, dar nu s-a întâmplat nimic. Atunci, am decis să dăm statul ( în speță consiliul municipal) în judecată pentru a putea face dezmembrarea din acel CF și intabularea apartamentelor noastre. Când am mers din nou la Iohannis, ne-a arătat pumnul și ne-a amenințat, spunîndu-ne că o să vedem noi proces nemțesc”, ne-au povestit sursele noastre.

Drept urmare, oamenii au fost târâți prin procese pentru a li se recunoaște dreptul lor la proprietate, dobândit prin cumpărarea de la stat a apartamentelor în care stăteau. Toți proprietarii de la Magheru nr. 5 și-au pierdut în instanță casele, unii dintre ei redevenind chiriași, de această dată la FDGR. Asta, după ce oamenii și-au pierdut banii prin cumpărarea apartamentului și din investițiile făcute pentru renovarea lor.

O altă „probă” a carității de care a dat dovadă FDGR, continuator al Fundației Reissenfels este și modul eficient de exploatare a spațiului imobiliar generos de care beneficiază Forumul German . În strada Magheru nr.3, la parter, FDGR a închiriat spațiul unei bănci comerciale, și nu pe doi lei, ci pe cel puțin 20 000 de euro pe an. Sigur acești bani nu se duc pentru văduve, orfani, pentru cei nevoiași „care se rușinează pe drept cuvânt să-și adune pe la uși cele necesare traiului” sau celor bolnavi „care nu-si pot asigura ajutorul de care au nevoie ei înșiși”.

Oricum, acțiunile întreprinse de Klaus Iohannis, ca primar și ca reprezentant al FDGR ( continuatorul Fundației Reissenfels), pentru a-i scoate din casele lor pe sibienii care locuiau la Magheru nr.5, nu au de face cu scopul acțiunilor de caritate lăsate moștenire urmașilor săi, cu limbă de moarte, de baronul Georg Andreas von Reissenfels.

“Având convingerea fermă că Onoratul Magistrat sprijină orice inițiativă care urmărește binele omenirii suferinde îi adresez respectuos rugămintea de a se îngriji de îndeplinirea acestor dispoziții, înlăturând orice partinire. cu liniște voi închide în seara zilelor mele, ochii, având convingerea fermă ca onoratul Magistrat va da curs rugăminții mele, iar Cel Atotputernic îmi va binecuvânta aceste intenții”, se spune în testamentul baronului Von Reissenfels. Klaus Iohannis nu este nicidecum acel magistrat dorit  de Fundația familiei Reissenfels să se ocupe de acte de caritate.

Cine este primul președinte al FDGR?

Cel care a condus FDGR în perioada în care statul român pierdea prin înșelătorie imobilul din Magheru nr.1-3,   este Paul Philippi, un apropiat al lui Klaus Iohannis, acum ocupând funcția de președinte onorific al FDGR. Cine este acest personaj? Philippi s-a înrolat voluntar în 1942 în structurile Wehrmacht ( armata hitleristă) și a luptat pe frontul de răsărit. Unele surse susțin că ar fi activat în trupele Waffen SS, o organizație paramilitară a trupelor SS.

După 1944 s-a refugiat în Germania, dar a fost arestat de americani, care l-au internat timp de 30 de luni într-un lagăr pentru „denazificare”, se spune în Wikipedia.

Potrivit Wikipedia, imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în noiemberie 1947 a plecat la studii în Erlangen. Acolo fiind, i s-a oferit o bursă de studii în Elveția. A ajuns acolo în toamna anului 1949, la vârsta de 25 de ani. Din 1950 a muncit și la Winterthur, ca profesor privat și, în același timp, a funcționat ca vicar la capela luterană din Grossmünster.

A studiat teologia și istoria la Zürich, dar examenele de absolvire le-a dat la Erlangen, în 1957 cu lucrarea pe tema Abendmahlsfeier und Wirklichkeit der Gemeinde, după care s-a reîntors în Elveția.

În 1963 a luat doctoratul în teologie practică cu teza Die Vorstufen des modernen Diakonissenamtes (1789-1848) als Elemente für dessen Verständnis und Kritik eine motivgeschichtliche Untersuchung zum Wesen der Mutterhausdiakonie.

Între 1971 și 1986 a condus Institutul pentru Științe diaconice (Institut für Diakoniewissenschaftlichen) al Universității din Heidelberg.

În 1974 i-a fost acordat titlul de doctor honoris causa al Institutului Teologic Protestant din Cluj și Sibiu (Vereinigtes Protestantisch-Theologisches Institut Klausenburg-Hermannstadt).

În 1979 a fost invitat ca profesor itinerant la Facultatea de Teologie la Sibiu, dar după doi ani a fost obligat să plece din nou din România. A reușit să dovedească faptul că în timpul războiului nu s-a înscris ca voluntar în armata germană, după care, în martie 1982 a primit pașaport românesc și din 1983 s-a putut angaja ca profesor permanent la Facultatea de Teologie din Sibiu.

În 1989 a fost membru fondator al Forumului Democrat al Germanilor din România, al cărui președinte a fost în perioada 1992-1998, după care a rămas președinte de onoare al acestuia.

Prin hotărârea nr. 78 din 20 aprilie 2000 consiliul local al municipiului Sibiu i-a acordat lui Paul Philippi titlul de “Cetățean de onoare al Municipiului Sibiu”. Pe atunci, primar al Sibiului era Klaus Iohannis.

În 2001 i-a fost acordat titlul de doctor honoris causa al Facutății de Teologie Reformată a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

În cadrul unei ceremonii desfășurate în 24 noiembrie 2003, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit lui Paul Philippi Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, în semn de apreciere a întregii activități puse în slujba comunității germane din România, pentru contribuția meritorie la edificarea și consolidarea sistemului democratic din România după 1989.^[3][4]

În septembrie 2011 i s-a acordat titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Brașov