Breaking news Dosare

O sută de ani cu familia Banffy. De la crimele de la Mihalț(1848), la statutul de criminal de război( 1946)

Familia grofilor Banffy, 100 de ani. De la omorurile odioase săvârșite în timpul revoluției de la 1848, la statutul de ”criminal de război” , în urma regimului hortyst instaurat în NV Transilvaniei( 1940-1944). De la Miklos Banffy, comitele secuilor din Transilvania, autor al ororilor de la Mihalț, la Daniel Banffy, ministrul Agriculturii în cadrul regimului horthyst, care s-a implicat direct în deposedările abuzive și atrocităților la adresa românilor din NV Ardealului.

Maghiarii de pretutindeni își săbătoresc Ziua Națională pe 15 martie, elogiind așa zișii eroi ai Revoluției de la 1848, care au avut drept obiectiv, în războiul lor cu imperiul habsburgic, alipirea cu forța a Transilvaniei la Ungaria. Pentru că românii s-au opus acestui ”ideal național” al ungurilor și au militat pentru eliberarea de sub jugul feudal al grofilor, armatele revoluționare, conduse de Lajos Kossuth, s-au dedat la adevărate masacre în rândurile populației civile. Neavând încotro, românii s-au aliat, pentru a-și apăra drepturile, cu Casa de Habsburg, în fața samavolniciilor trupelor de husari. Așa s-a ajuns la organizarea legiunilor din Apuseni, conduse de Avram Iancu, ”craiul moților”, care răzbunându-se, au trecut prin foc și sabie, satele grofilor.

Criminalul de la Mihalț

Printre criminalii elogiați de maghiarii de pretutindeni este și Miklos Banffy, care se face vinovat de omorurile de la Mihalț din mai 1848, când au fost executați 80 de români din simplu motiv că și-au apărat pământurile în fața invaziei ”revoluționarilor”.

Potrivit documentelor vremii, intențiile criminale ale grofilor maghiari s-au manifestat, mai ales după Marea Adunare de la Blaj a românilor din mai 1848, care au cerut desființarea iobăgiei, dreptul la limbă maternă , la propria religie, la afirmare națională, reprezentare la nivelul autorităților locale.

Istoricul Dumitru Suciu scrie în cartea sa , ”Revoluția transilvană de la 1848-1849”, că ”la 12 mai 1848, solgǎbirǎul Szegedi Sámuel implora comitetul permanent pentru pǎstrarea vechii ordini sǎ trimitǎ în Mihalţ şi în satele învecinate, imediat o armatǎ numeroasǎ. Autoritǎţile cer ca delegaţii din Obreja şi Mihalţ la Blaj sǎ fie aruncaţi în închisoare, iar satele sǎ fie „împovǎrate cu secui. Guvernatorul Transilvaniei cere trupe de la Puchner împotriva Mihalţului şi Obrejei încǎ din 17 mai 1848, ultima zi a Adunǎrii de la Blaj. Pretextul de a intra cu armata în Mihalţ era lesne de gǎsit, ca şi în celelalte sate readuse prin forţǎ la supunere, se ivise şi la Mihalţ o neînţelegere între sǎteni şi proprietarul feudal. Iobǎgia pe care proprietarii feudali se încǎpǎţânau sǎ o mai menţinǎ câteva luni, sau mǎcar câteva sǎptǎmâni, agoniza. Respectivele altercaţii cu stǎpânii ofereau cele mai bune pretexte „legale” de a folosi împotriva românilor aşa zisele execuţii militare, o metodǎ feudalǎ potrivnicǎ întru totul vremurilor de libertate, egalitate şi frǎţietate, de care nobilimea liberalǎ fǎcea, cu ipocrizie, atâta paradǎ”.

”Stǎpânii feudali în Mihalţ erau grofii Eszterházi. Obiectivul în disputǎ era o livadǎ de cosit pe care mai demult fusese o bisericǎ româneascǎ. Se deschise un proces la care, în primǎ instanţǎ primi câştig de cauzǎ familia Eszterházi. Fǎrǎ a mai aştepta rezultatul procesului în cea de a doua instanţǎ, comitele Bánffy Miklós face mare caz de refuzul mihǎlţenilor de a restitui terenul, oferindu-i-se în acest fel pretextul cǎutat (discutabil chiar şi sub aspectul legalitǎţii feudale de atunci). Aceasta era însǎ faţada lucrurilor. În ascuns, toate ciocnirile cu românii le aborda din punct de vedere etnic – el fusese acela care la 1 mai, imediat dupǎ prima adunare de la Blaj (30 aprilie), denunţa guvernatorului Transilvaniei cǎ mişcarea românilor a luat o „direcţie antinaţionalǎ”, mai scrie istoricul D. Suciu.

În același timp, ziarul românesc, din acele vremuri, ”Gazeta”, în data de 2 iunie relata că ”adunaţi pe mal lângǎ lac, mihǎlţenii şi alţi ţǎrani din satele învecinate, ca la 2-3.000, pǎzeau intrarea în sat cu ce aveau, furci, coase, oblite, bâte, topoare (dar fǎrǎ arme de foc)”.

Cei adunaţi au protestat din nou, nepermiţându-le sǎ intre în sat. Vicecomitele Pogány György îi provocǎ pe sǎteni la uniune, dar aceştia rǎspunserǎ cǎ rǎmân credincioşi împǎratului. Interpretat acest rǎspuns ca un refuz, se ordonǎ soldaţilor sǎ tragǎ fǎrǎ avertisment. Se traserǎ 7 salve în urma cǎrora rǎmaserǎ 14 români morţi şi 50 rǎniţi, dintre care mulţi au murit ulterior. „Sângele nevinovaţilor, vaerul şi amarul vǎduvelor şi al orfanilor va striga rǎzbunare cǎtrǎ cer şi va fi testimoniu numai de urǎ naţionalǎ carea jucǎ rolǎ principalǎ la acea execuţie atât de barbarǎ” mai scrie ”Gazeta”.

Jurământul lui Avram Iancu

Istoricul Gelu Neamțu prezintă, în cartea sa ”Istoria Transilvaniei”, volumul ll, discursul lui Avram Iancu, pe 6 iulie 1848, la Abrud, ca reacție la crimele de la Mihalț, jurând răzbunare: Mihălţule! Mihălţule! Botez de sânge! Cu mult sânge de duşman te voi răsplăti! De şapte ori au tras ucigaşii cu puştile asupra bieţilor români, neînarmaţi şi nevinovaţi. Optzeci de români au căzut la pământ din care cincizeci strigau că îi dor rănile, iar 30 erau morţi. Dar, afurisitele fiare în loc să deie cel mai mic ajutor celor nenorociţi, de ei, îşi luară puştile pe umeri şi se întorse înapoi la Aiud”.

Criminal de război

După aproape 100 de ani, în 1940, un alt urmaș al familiei Banffy, Daniel Banffy, intra în Transilvania, în urma instaurării regimului de ocupație horthyst, în calitate de ministru al Agriculturii, la Budapesta. Acesta manifesta aceeași ură față de români, mai ales după realizarea, în 1918, a României Mari, prin unirea Transilvaniei cu Regatul României. Între timp, în 1923 avusese loc reforma agrară, prin care formele feudale de stăpânire a pământului fuseseră înlăturate,iar tăranii ( indiferent de etnie), fuseseră împroprietăriți. Astfel, grofii au rămas fără o mare parte din pământurile lor, exploatate, sute de ani, cu iobagii români. De aceea, acești aristocrați de secol 18, refugiați la Budapsta, se intorceau, plini de sentimental răzbunări, în Ardeal, sub protecția trupelor maghiare. Ei au fost cei care i-au instigat pe soldați la crime împotriva populației nevinovate. Mai întâi, au urmărit să-i linșeze pe delegații la Marea Adunare de la Alba Iulia, apoi, eliminarea sau deportarea preoților, intelectualilor și liderilor politici ai românilor. O soartă crudă au avut țăranii care au primit loturi de pământ pe foste moșii ale grofilor. Mulți dintre ei au fost bătuți, schingiuiți și omorâți în chinuri grele ( vezi cazurile de la Ip, Trăznea, Șucutard, Huedin, etc).

Toată această acțiune de deposedare, confiscare de pământuri și de bunuri a românilor, a fost coordonată de groful Daniel Banffy. Din cauza acțiunilor barbare la care a luat parte, acesta a fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului din 1946, după eliberarea Ardealului de sub ocupație hortystă. Însă, Banffy a scăpat de sentință, refugiiindu-se la Budapesta, el murind pe perna lui, deși se facea vinovat de mii de victime.

Paradoxal este faptul că moștenitori ai familiei Banffy s-au întors în România, după 1989 și au revendicat așa zisele proprietăți ale lor, în baza legilor de retrocedare. Ei,împreună cu alte familii de grofi unguri, au cerut înapoi aproape 100 000 de ha de teren și păduri în județul Mureș. Acest caz a ajuns în atenția DNA pentru că s-au folosit documente false. Binențeles că aceste abuzuri nu s-au putut face decât cu cozile de topor din administrația românească ( Citește și AICI)

Facebook Comments Box