Investitorul și Statul: Povestea RAFO Onești prin experiența lui Iakov Goldovskiy

RAFO Onești, cândva simbolul industriei petrochimice românești, a devenit centrul unui conflict îndelungat între investitorul Iakov Goldovskiy și autoritățile române. Această situație depășește simpla dimensiune juridică: ea arată cum deciziile politizate, instabilitatea instituțională și lipsa respectului pentru proprietatea privată pot compromite un proiect industrial strategic, pot duce la pierderea a mii de locuri de muncă și pot descuraja investitorii internaționali.

În perioada de glorie, platforma era plină de viață. Ingineri, tehnicieni, muncitori și manageri lucrau cot la cot, operând instalații care reprezentau progresul industrial și furnizau produse petrochimice nu doar pentru România, ci și pentru piețele externe.

Din punct de vedere istoric, România a fost un pionier al industriei petroliere în Europa, iar în secolul XX a construit o rețea extinsă de rafinării și combinate chimice, precum Borzești, PETROBRAZI și Astra Ploiești, care au generat clustere industriale întregi în jurul economiei hidrocarburilor.

Astăzi, freamătul utilajelor a fost înlocuit de tăcere și de priveliști dezolante — un simbol al potențialului pierdut și al viselor neîmplinite. După aproape două decenii de litigii, cu peste 200 de hotărâri judecătorești și un verdict decisiv al tribunalului internațional ICSID, cazul RAFO Onești a devenit un exemplu de avertisment pentru investitorii străini care navighează pe piața post-privatizare din Europa de Est.

Borzești: Construirea unui colos industrial în epoca Comecon

În 1952, guvernul român a inițiat un proiect ambițios: ridicarea unui complex petrochimic „model” de-a lungul râurilor Trotuș și Siret. Satele Onești și Borzești au fost transformate într-un vast șantier.

Proiectul beneficia de sprijin sovietic și se baza pe tehnologii dezvoltate de institute de cercetare din URSS, incluzând:

• instalații de cracare
• producția de cauciuc sintetic
• electroliza cloro-alcalină

În planurile Comecon, complexul era definit ca un „centru chimic combinat pentru regiunea Balcanilor”.

În decembrie 1956, RAFO Onești a devenit operațională, cu o capacitate proiectată de 3,5 milioane tone pe an, fiind cea mai mare rafinărie din Europa de Est, în afara URSS. Țițeiul era adus printr-o conductă din portul Constanța și distribuit pe piața internă și internațională: păcură către Bulgaria, motorină pentru Polonia și combustibil de aviație pentru Cehoslovacia.

În vecinătate, Combinatul Chimic Borzești — astăzi Chimcomplex — s-a extins rapid. Instalațiile de electroliză cloro-alcalină furnizau materii prime pentru PVC, destinate industriilor de cabluri și construcții din blocul socialist. Până în 1965, platforma industrială depășea 1.000 de hectare.

Cauciucul sintetic era considerat un material strategic, iar în 1966 a început construcția fabricii Carom. În 1968, prima linie de producție de cauciuc poliizoprenic a devenit operațională, urmată de a doua linie și de instalații de rășini hidrocarburice în 1970. La apogeu, Carom producea aproximativ 70% din necesarul de cauciuc izoprenic al blocului socialist, exportând către Ungaria și Germania de Est.

Rețeaua industrială a continuat să se extindă. Pentru a reduce dependența de importuri de etilenă și brom din Croația, în 1966 a fost construit Combinatul Chimic Râmnicu Vâlcea — astăzi Oltchim. Deși situat în afara platformei Borzești, acesta era conectat printr-o conductă cloro-alcalină: clorul mergea la Vâlcea, iar PVC-ul și oxo-alcoolii se întorceau pentru producția de mase plastice.

La mijlocul anilor 1970, Borzești fusese numită „capitala petrochimică a României”: rafinării, linii de cauciuc sintetic, instalații cloro-alcaline, centrala termică Borzești și nodul feroviar funcționau integrat. Planurile cincinale Comecon tratau complexul ca un sistem interconectat: păcura grea de la RAFO era trimisă la cocsare, nafta la Carom, iar subprodusele organoclorurate reveneau la Chimcomplex pentru neutralizare.

Această interdependență a devenit vulnerabilitatea platformei după 1990: prăbușirea Comecon a întrerupt lanțurile transnaționale, iar „orașul-uzină” și-a pierdut sensul economic. Totuși, între 1956 și 1989, Borzești a rămas principala sursă de valută din petrochimie și un simbol al ambițiilor industriale socialiste.

Context istoric: De la socialism la integrarea europeană

La începutul anilor 2000, RAFO Onești era doar o umbră a fostei sale mărimi. Privatizarea din anii 1990 destrămase sinergia cu Carom și Oltchim, iar rafinăria se apropia de faliment. Guvernul căuta soluții rapide prin vânzarea pachetului majoritar.

În 2001, platforma era aproape oprită după 18 luni de greve. În octombrie, APAPS a vândut 59,961% din acțiuni consorțiului Imperial Oil (Bacău) și Canyon Servicos (Portugalia) pentru 7,5 milioane dolari, promițând plata datoriilor și investiții noi.

Consorțiul era legat de Corneliu Iacobov, membru PSD. În 2002, acesta a achiziționat încă 34,1% pentru aproximativ 11,4 milioane dolari, ajungând la 94% din acțiuni, cu obligația de a investi 81,919 milioane dolari pe opt ani.

Auditul PricewaterhouseCoopers a scos la iveală tranzacții financiare neregulamentare, iar situația RAFO s-a agravat.

Ulterior, proprietatea a trecut printr-un labirint de firme offshore, iar datoriile — taxe, furnizori, salarii — au ajuns la aproape 80 milioane euro, în timp ce unitățile de producție se închideau treptat.

În octombrie 2003, controlul RAFO a fost preluat de o companie londoneză legată de Marian Iancu, prin împrumuturi offshore garantate cu livrări viitoare de țiței. Anchetele au descoperit că RAFO furnizase produse VGB Impex SRL fără plată.

Frauda fiscală a culminat cu Dosarul RAFO. La 14 februarie 2005, Iancu și colaboratorii săi au fost arestați, dar eliberați în iunie. În 2014, Curtea de Apel București l-a condamnat pe Marian Iancu și pe alții pentru evaziune fiscală și spălare de bani, confiscând peste 215 milioane dolari și 13 milioane euro. În 2015, a venit o sentință suplimentară pentru „dosarul Carom”.

În aceeași perioadă, Ovidiu Tender preluase controlul Carom Onești. Deși participația sa directă la RAFO era de 1–1,5%, fluxurile financiare între Carom și RAFO erau puternic interconectate.

În decembrie 2014, Tender a fost condamnat la 11 ani și 4 luni pentru fraudă și spălare de bani, sentința crescând în iunie 2015 la 12 ani și 7 luni. Când ambii oameni de afaceri au fost arestați, procurorii au înghețat conturi elvețiene de 5,3 miliarde euro — cea mai mare confiscare din istoria anticorupției românești la acel moment.

Între timp, RAFO Onești plutea fără un proprietar stabil și cu urgențe de capital.

Noul investitor: Iakov Goldovskiy și revitalizarea RAFO

În 2006, Iakov Goldovskiy, fondator SIBUR și director Petrochemical Holding (Austria), a preluat provocarea RAFO Onești, dorind să reconecteze rafinăria cu Carom și Oltchim și să refacă un lanț petrochimic integrat în România.

La momentul respectiv, RAFO era în reorganizare judiciară, cu datorii de 470 milioane euro, dintre care circa 200 milioane erau arierate fiscale.

În 2007, proprietatea a fost transferată către Petrochemical Holding GmbH, controlată de Goldovskiy, care a achitat datoriile și a dobândit 96,5% din capital.

Echipa sa a investit sute de milioane euro între 2005 și 2007: achitarea datoriilor, păstrarea forței de muncă și modernizarea instalațiilor cu tehnologii prietenoase cu mediul, planuri de integrare RAFO într-un cluster regional.

Conform fostului director Miroslav Dermendzhiev, respectarea normelor de mediu era prioritară:

„În 2007–2009, am eliminat 40–50.000 tone de deșeuri petrochimice conform legii. Am fost singura fabrică sub un control de mediu atât de strict.”

Finanțarea provenea din vânzarea unor participații: Retal, AquaVision, Wellchem și alte operațiuni.

Capacitățile RAFO în hidrocarburi aromatice o făceau o verigă cheie într-un hub petrochimic est-european. Pentru prima dată, platforma era condusă de un industrial, nu de un trader. Echipa avea experiență în proiecte complexe.

„Toți proprietarii anteriori erau doar comercianți. Goldovskiy era industrial; echipa lui avea strategie și știa cum funcționează petrochimia. Voiam să producem PET, importat din Coreea de Sud. Voiam să-l producem la RAFO”, își amintește fostul director.

În 2009, premierul Emil Boc și ministrul de finanțe au semnat memorandum pentru garanție de stat de 80% din 330 milioane euro, esențială pentru finanțarea de la Goldman Sachs și Credit Suisse.

Dar promisiunile nu s-au respectat. Fără garanție, planul complet a stagnat, iar un plan redus a fost implementat doar pentru menținerea operațională.

Între 2007 și 2016, s-au curățat și modernizat rezervoarele, s-a instalat stație de azot, instalație de hidrogen, sistem de desulfurare și linii feroviare, iar instalațiile au fost conservate cu azot.

Presiuni fiscale și bătălii juridice

Procesul de privatizare al industriei energetice românești în anii 2000 — inclusiv Petrom — s-a bazat pe modele cunoscute: conversia datoriilor în acțiuni și garanții guvernamentale. Însă, după 2005 și aderarea României la UE în 2007, regulile s-au înăsprit. Temeri legate de acuzații privind „ajutorul de stat” au dus la revizuirea angajamentelor anterioare. Guvernul a lansat o ofensivă împotriva privatizărilor considerate „prietenoase”.

La sfârșitul lui 2007, investitorul achitase 192,7 milioane euro (8.980.495.324.160 lei — incluzând creanță fiscală de 8.082.465.332.449 lei vechi și creanță vamală de 898.029.991.711 lei vechi). ANAF confirmase disponibilitatea de închidere a reorganizării la 23 noiembrie 2007, dar tensiunile au continuat.

„Nu mă simțeam ca director de fabrică, ci ca șef de cabinet de avocatură”, spunea Dermendzhiev. „Aveam sute de procese, lucram cu trei-patru echipe de avocați și am fost prima companie din România care a finalizat o reorganizare completă cu succes. Nimeni nu mai făcuse asta.”

Acest precedent a fost istoric.

„Când am închis reorganizarea, prietenii români mi-au spus că studenții o studiază la facultate. Judecătorul a separat cauza: reorganizarea s-a închis și totul a fost plătit.”

Dar succesele au fost de scurtă durată. În decembrie 2007, ANAF a emis o nouă creanță de 100 milioane euro, ulterior declarată ilegală. În următorii cinci ani, Petrochemical Holding a câștigat peste 200 de procese, demonstrând lipsa fundamentului noilor impuneri. Totuși, presiunile politice au transformat autoritățile fiscale într-un instrument de blocare, împiedicând modernizarea și consumând resursele investitorului.

Lovitura finală a venit în decembrie 2015, când ANAF a pus sechestru pe toate activele RAFO, invocând condamnarea minoritarului Ovidiu Tender (aprox. 2% din acțiuni). Deși acționarul era juridic distinct, autoritățile au folosit pretextul pentru a îngheța întreaga platformă, creând un precedent periculos: transferul riscului juridic de la acționar la companie.

Sechestrul a durat 13 luni; deși ulterior ridicat de instanță, era prea târziu: băncile s-au retras, partenerii au plecat, iar fabrica s-a oprit. Goldovskiy a continuat să plătească circa 800 de angajați până în 2016, pentru conservarea instalațiilor, cost estimat între 300.000 și 500.000 euro pe lună.

Arbitrajul internațional

În 2019, Petrochemical Holding a deschis un litigiu la ICSID, bazat pe tratatul bilateral Austria–România și Tratatul Cartei Energiei. Pe 19 noiembrie 2024, tribunalul a admis parțial cererea, obligând România să plătească 85 milioane euro despăgubiri, plus costuri de arbitraj și dobânzi, sumă confirmată de Ministerul Finanțelor.

Tribunalul a constatat încălcarea principiului de tratament just și echitabil. Tentativa României de a anula decizia în martie 2025 pare improbabilă: statisticile ICSID arată că doar 2–3% din hotărâri sunt anulate integral și doar în cazuri cu erori procedurale majore, improbabile aici.

Politică și joc dublu

România se prezintă drept hub industrial european, promotor ESG și protector al investițiilor. Totuși, cazul RAFO spune altceva.

La Bucharest Arbitration Days, iunie 2025, premierul interimar Cătălin Predoiu a recunoscut tensiunea dintre arbitrajul investițional și dreptul UE, generatoare de incertitudine juridică.

În 2009, Petrochemical Holding angajase Freshfields Bruckhaus Deringer pentru a răspunde Comisiei Europene privind legalitatea garanției de 330 milioane euro. Un deceniu mai târziu, Freshfields a reprezentat România în arbitraj ICSID, argumentând împotriva despăgubirilor.

După plata despăgubirilor în 2024, Freshfields a condus procedura de anulare depusă de România pe 27 martie 2025, evidențiind o „amnezie instituțională”: poziția din 2025 contrazicea argumentele din 2009. Serviciile firmei au costat contribuabilii români câteva milioane de euro.

În România, argumentarea juridică poate fi influențată de „vânturile politice”: același consilier poate susține un proiect într-o etapă și îl poate combate în alta.

Prețul rezistenței

Un studiu independent al Charles River Associates a evaluat RAFO între 869 milioane și 1,7 miliarde dolari, în funcție de prețul petrolului. Planul includea alimentarea complexului cu hidrocarburi aromatice și reintegrarea cu Carom și Oltchim. La apogeu, RAFO acoperea circa 10% din piața românească de produse petroliere, vitală pentru nord-estul țării.

Modernizarea necesita hidrotratare, cracare catalitică și captare a sulfului. Repornirea la jumătate din capacitate ar fi cerut 190–220 milioane euro. La capacitate maximă — până la 2 milioane tone/an — RAFO ar fi generat peste 1 miliard euro anual în taxe, cu accize de circa 400 euro/tonă, inclusiv pentru bugetul local al Bacăului.

Fiecare întârziere creștea dobânzile la hotărârea ICSID, fonduri care ar fi putut fi utilizate pentru relansarea instalațiilor și reintegrarea RAFO în economie.

Consecințe reputaționale și internaționale

Întârzierea costă contribuabilii români: taxe juridice, dobânzi, prejudicii de imagine însumând zeci de milioane de euro, iar reputația României ca destinație sigură pentru investiții scade.

Tiparul e cunoscut: promisiuni de modernizare industrială urmate de politici contrare.

România a aplicat manevre similare și în cazul Micula, unde ICSID a acordat 212 milioane dolari, iar plata a fost efectuată abia în 2019, pentru a evita sechestrarea activelor externe. Contestația ICSID în cazul RAFO are un preț clar: costuri juridice, creșterea dobânzilor și riscul asupra activelor externe.

Rezervele suverane, obligațiunile și imobilele statului pot fi sechestrate, cum s-a întâmplat cu Venezuela sau Spania. În final, costul este suportat de contribuabili, nu de oficialii care au creat disputa.

RAFO: de la rafinărie la hub logistic

Pe 26 septembrie 2019, Tribunalul Bacău a declarat insolvența RAFO și a numit CITR lichidator. Zece luni mai târziu, pe 27 iulie 2020, CITR a organizat o licitație publică. Platforma de 295 hectare a fost achiziționată de Roserv Oil — subsidiară a grupului Grampet — pentru 6 milioane dolari plus TVA, sub evaluarea minimă.

Cumpărătorul anunța transformarea fostei rafinării într-un hub logistic pentru containere și produse petroliere, cu 200 locuri de muncă inițiale și 600 pe termen lung. Grupul a redenumit activul Roserv Green Energy, anunțând conversie: depozitare combustibili, terminal containere, viitoare facilități hidrogen și biocombustibili.

Pentru CDU/VDU RAFO, repornirea ar fi cerut sisteme de desulfurare și avize noi, care nu au fost luate încă. Până în 2024, Roserv a restaurat accesul feroviar și a angajat puțin peste 100 persoane, departe de planul de 200–600. Unitatea principală rămâne oprită: RAFO nu mai funcționează din 2008.

O platformă ce ar fi generat mii de locuri de muncă a devenit un terminal logistic semi-gol, cu perspective incerte.

Orașul în declin

Închiderea RAFO și a altor unități a generat scăderi demografice dramatice. Populația Oneștiului a scăzut de la 58.810 în 1992 la 32.671 în 2021, minus 44%. Scăderea cea mai abruptă a avut loc după 2002, odată cu criza rafinăriei.

Județul Bacău a devenit una dintre regiunile cele mai sărace. În 2012, rata șomajului era 5,4%, peste media națională. Sărăcia rămâne ridicată: 26,2% trăiesc sub prag, mulți lucrând temporar sau permanent în București, Banat, Italia, Spania sau Israel.

Prăbușirea industriei petrochimice a fost dramatică: în 2007, 12.000 angajați; în 2016, 3.800 — scădere de 68%. Platforma Borzești de 1.038 hectare a distrus rețelele de furnizori și servicii, nu doar locuri de muncă.

Veniturile din taxe salariale s-au redus la jumătate față de 2007, economia locală dominată de retail. Dispariția a 2.000 locuri de muncă industriale a afectat întreaga comunitate: transport local redus, trei grădinițe închise, CET Borzești funcționând doar pentru necesitățile proprii.

Moștenirea de mediu rămâne nerezolvată: multe instalații au fost dezafectate fără depoluare, doar o treime dintre situri fiind ecologizate complet; finanțarea publică este insuficientă.

Sectorul petrochimic rămâne strategic, dar mai mic: din peste zece rafinării în 1989, doar patru mai există, cu PETROBRAZI (OMV Petrom) și Rompetrol Rafinare (KazMunayGas) dominante. Producția internă de petrol a scăzut la 80.000 barili/zi, iar importurile depășesc 65% din consum.

Moștenirea lui Iakov Goldovskiy: lecții pentru investitorii viitori

Tranziția post-1989 a dezvăluit slăbiciuni instituționale: privatizare fără strategie clară, subinvestiție cronică, tehnologie învechită, pierderea materiilor prime și colapsul lanțurilor integrate, conducând la închiderea majorității unităților de procesare. RAFO Onești simbolizează declinul industrial și erorile reformelor energetice.

Cazul RAFO evidențiază necesitatea predictibilității judiciare, a transparenței instituționale și a responsabilității guvernamentale depolitizate. În contextul aderării României la OECD și al atragerii de capital străin, umbra RAFO poate cântări mai mult decât oricare dintre rezervoarele abandonate.

Pentru Goldovskiy, RAFO a continuat eforturile de reconstrucție a infrastructurii industriale din Europa de Est, după SIBUR și proiectele din Ucraina și Lituania. Cazul RAFO nu e doar litigiu comercial: reflectă ciocnirea dintre industrie și politică pe termen scurt, între promisiuni și fapte reale.

Evitarea respectării arbitrajului internațional riscă să erodeze imaginea României ca destinație sigură pentru investiții. Într-un mediu în care reziliența economică depinde de reguli previzibile și încrederea investitorilor, costul unui eșec poate depăși orice despăgubire.