Poziția lui Antonescu față de atrocitățile horthyste din N-V Transilvaniei. Discuțiile cu Hitler și Mussolini

Poziția lui Antonescu față de atrocitățile horthyste din N-V Transilvaniei. Discuțiile cu Hitler și Mussolini

Poziția lui Antonescu față de atrocitățile horthyste din N-V Transilvaniei. Discuțiile cu Hitler și Mussolini

by Ianuarie 7, 2018 0 comments
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

Mareșalul Ion Antonescu nu s-a împăcat niciodată cu ideea ocupării NV Ardealului de către Ungaria. El a avut o poziție violentă față de cedarea acestui pământ românesc, fără niciun foc de armă. Dictatul de la Viena a fost impus României, sub amenințarea ocupării întregii Românii de către Germania hitleristă.

De fapt, a fost un troc politic între Germania, Italia și Ungaria, făcându-se un oarecare compromis în favoarea României, în condițiile în care regimul hortyst făcuse presiuni mari pentru ocuparea întregii Transilvanii. Hitler a încercat să împace și capra și varza, dar a sfârșit prin a nemulțumi cele două părți. Oricum, Reich-ul avea nevoie de Ungaria hortystă pentru că făcea parte din Axa așa zisă fascistă, dar și de România, pentru a controla resursele naturale, bogate ale țării noastre, necesare pentru purtarea războiului contra Rusiei sovietice. De aceea, soluția a fost să împartă Transilvania în două: partea de NV să fie cedată Ungariei, iar Banatul și sudul Ardealului să rămână României. A fost și o strategie geopolitică prin care Hitler putea controla cele două țări, potrivit principiului ”divide et impera”.

Furia mareșalului

Atrocitățile din NV Ardealului după pătrunderea trupelor maghiare pe teritoriul românesc ( 3 septembrie 1940), au provocat furia mareșalului Antonescu, conducătorul României, care a protestat vehement la Budapesta, dar și la Roma și Berlin. Chiar în discuțiile personale cu Mussolini și Hitler, Antonescu a ridicat problema nulității actului de la Viena, precizând că România, după război, va solicita reintoarcerea Ardealului ocupat la țara mamă. De asemenea, el a cerut dreptate pentru românii uciși , maltratați și deportați și respectarea prevederile din Dictatul de la Viena în care se vorbea foarte clar despre protecția asupra populației românești din teritoriile ocupate de trupele maghiare.

Atitudinea sfidătoare a lui Antonescu a provocat furia ginerelui lui Mussolini, Ciano, ministru de Externe italian,  care a ținut să precizeze că tratatul de la Viena se bucură de garanțiile Italiei. Hitler s-a dovedit a fi mai împăciuitor, promițând că situația din Ardeal se va remedia, iar Ungaria va fi obligată să respecte prevederile pactului încheiat în fosta capitală a Austriei.

La jumatatea lunii octombrie 1940, Valer Pop și Mihail Manoilescu, care reprezentau România în Germania și Italia, au fost trimiși în misiune la Berlin, respectiv la Roma, pentru a protesta pe lângă cele două guverne față de masacrele înfăptuite de  unguri în rândurile populației românești din teritoriul ocupat și pentru a cere celor două puteri garante să ia măsuri împotriva autorităților horthyste. Totodată, ambasadorii noștri au cerut să fie reparate nedreptățile făcute românilor. Reprezentații Germaniei ( Von Ribbentrop) și ai Italiei (Galeazzo Ciano), care au purtat discuții cu reprezentanții României,  au evitat să-și asume angajamente precise, mărginindu-se doar să condamne, în termeni generali, atrocitațile comise.

Românii vor dreptate. Nu va fi pace în Europa

În cartea ”Administrația militară horthystă în Nord-Vestul României”,scrisă de Gheorghe Bodea, Vasile Suciu și Ilie Pușcaș, se arată că ”înainte de a merge la Berlin, în zilele de 14-16 noiembrie 1940, Antonescu, însoțit de ministrul de externe, Mihail Sturdza, de Constantin Papanace și alți fruntași legionari, au vizitat Roma, unde fusese invitat de Benito Mussolini, prin intermediul lui Pellegrino Ghigi. În centrul discutiei dintre cei doi – Mussolini si Antonescu- a stat chestiunea Dictatului de la Viena. Antonescu a cerut garanții pentru asigurarea vieții și avutului popolației românești din NV Ardealului, urmând ca la sfârșitul războiului, la pacea generală, România să-și susțină cu fermitate drepturile.

”Dacă nu li se face dreptate, spunea Antonescu, românii se vor bate pe viață și pe moarte, și pace nu va fi în Europa, atâta vreme cât aceste drepturi nu vor fi satisfăcute”.

Potrivit documentelor vremii, la expozeul făcut la ședința Consiliului de Minștri din 18 septembrie 1940, cu privire la vizita în Italia, Antonescu spunea, printre altele: ”Eu am prezentat chestiunea ca un act de ofensă adusă Axei, prin faptul că ungurii, a doua zi după arbitraj, au rupt acest angajament și dacă noi suferim din punct de vedere material și moral, puterile Axei suferă din punct de vedere moral, pentru că ungurii i-au desconsiderat pe binefăcătorii lor. Am pus problema și din punct de vedere omenesc și al justiției pure. Am cerut ca ungurii să înceteze persecuțiile și maltratările și ca să avem o garanție pentru încetarea acestor acțiuni. Am cerut stabilirea unei comisiuni mixte în teritoriile cedate, ceea ce ducele Mussolini a găsit necesar să se acorde și a fost de acord. În al doilea rând, am cerut să se acorde un statut populației românești similar cu statutul impus la Viena pentru populația minoritară germană, care este mai puțin numeroasă decât populația noastră și nu este grupată așa compact ca populația noastră din Ardealul cedat. În al treilea rând, în cadrul aceleiași ordine de idei de satisfacții politice imediate, pe toți românii expulzați să-i primească înapoi și să se dea posibilitatea să-și recapete bunurile și să le stăpânească în liniște acolo”.

A cerut anularea Dictatului de la Viena

Mihail Sturdza, în cartea sa ”România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută” susține că ”discuțiile avute de Antonescu cu Mussolini și Ciano nu au lăsat nicio speranță privind anularea, la sfârșitul războiului, a Dictatului de la Viena. ”Mussolini, arăta unul dintre colaboratorii generalului,  asculta fără să întrerupă protestările lui Antonescu contra arbitrajului de la Viena și se mărginea să ia act de nemulțumirile României. Singura chestiune care părea că-l interesează cu adevărat pe Duce erau livrările de petrol și cereale. La un moment dat Antonescu a întrebat : ”Și credeți dvoatră că astfel de granițe vor putea fi menținute? Vizibil iritat, Ciano a răspuns: Da, precizând că ”nu numai noi italienii le-am recunoscut, dar chiar le-am garantat”. La această declarație, Antonescu a replicat furios: ”Garantate sau nu, ele vor sări în aer”. La rândul său, ginerele Ducelui, contele Ciano, consemnează intervențiile lui Antonescu:”Trebuie să mărturisesc totuși că n-a fost (n.r.Antonescu) deloc amabil, pentru că vorbea cu unul dintre cei doi arbitri)”.

Poziția adoptată de Ungaria s-a dovedit a fi una total inamicală, chiar ostilă față de România.Într-un discurs ținut de ministrul de externe ungar, contele Csaky a recunoscut că ”stările sunt dureroase pentru România” și a atras atenția că ”mai devreme sau mai târziu” Bucureștiul își va da seama ”că ar fi mai bine să accepte mâna întinsă a Ungariei” și împreună cu ea să încerce să vindece rănile dureroase. El a precizat că ”epoca mașinațiunilor s-a dus” și că suferințele poporului cer o muncă comună și legală, așa cum se arată în  Arhiva MAI, fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinet Militar, pachet nr.201, dosar nr.1468.

La 21 noiembrie 1940, generalul Ion  Antonescu, care fusese vizat direct în cuvântarea lui Csaky, răspunzând acestuia, scria, printre altele: ”Rănile sunt într-adevăr dureroase pentru noi și nu puteau fi altfel, fiindcă dreptul a fost și va rămâne. El este astăzi din nou îngenunchiat, dar nu va fi înfrânt niciodată. În ceea ce privește afirmația că ”Ungaria își datorește numai sieși”, ceea ce a realizat, noi știm că adevărul este altul. Dacă ne-am înșelat, istoria ne va dezice. Pot însă afirma că și România nu va uita rănile sale,pentru că fiind dureroase, nu se pot uita, mai ales că sunt injuste(…)

Nenumărate sunt însă cazurile care fac dovada că, nenumărate secole și neîntrerupt, românii au făcut cu pieptul lor și sacrificiul lor zid în contra invaziilor cotropitoare, ori de unde au venit ele. La adăpostul acestui zid, făcut din energia și din viața românească, alții s-au putut organiza și dezvolta în trecut în liniște. Printre aceștia au fost și ungurii(…)

Oameni cu limbi tăiate, unghii smulse și ochii crăpați

Noi nu am recunoscut după 1918 că rănile erau dureroase pentru că Ungaria, fiindcă erau îndreptățite și totuși am stat douăzeci de ani cu mâna întinsă către Budapesta, pentru o înțelegere. Aceasta am dovedit-o și prin modul civilizat în care ne-am purtat față de minoritarii unguri de la noi și prin progresele pe care le-au realizat în domeniul economic, politic, social, intelectual și spiritual, această minoritate, în scurtul timp de administrație românească.

Astfel fiind, suntem în drept să afirmăm că neînțelegerea nu vine de la noi și, în consecință, lecția privește pe alții. Ni se oferă amici printre vecini. Îi căutăm și-i așteptăm. Amiciția însă nu se poate stabili pe cadavre, pe nemaiauzite schingiuiri ( oameni cu limbi tăiate, cu unghii smulse și cu ochii crăpați), pe expulzarea în masă a intelectualilor, pe confiscarea bunurilor lor și pe suprimarea libertărților tuturor.  S-a afirmat de către oficialități și de presă că s-a recurs la această procedare ca răspuns la barbariile noastre. Am spus și o repet: sunt gata să primesc oricând și orice anchetă. Sunt gata să o primesc fiindcă am siguranța că nu se va putea găsi, făcute de noi, cu toate persecuțiile și suferințele de dincolo, nicio crimă, nicio schingiuire, nicio confiscare, nicio nelegiuire, nicio privațiune de libertate, nimic, nimic, absolut nimic. O afirmă un soldat, nu un politician.

Să nu se uite că suferind grave amputări, traversăm o mare și vastă criză. Am trecut printr-o gravă și totală revoluție și totuși nimeni nu a suferit dintre minoritarii unguri, nici în Ardeal, nici în București. Toți trăiesc în pace. Toți se bucură de liniște, de avutul lor, de munca lor, când este corectă, pe când în Ungaria triumfătoare, nobilă și civilizată, ”dureroasele noastre răni” se adâncesc.

Încă o dată să se curețe mâna de anumite obiceiuri, să se restabilească, în limitele ei juste, dreptatea și vom primi și strânge această mână. Întinzând această mână, contele Csaky a găsit necesar să-i prevină pe ai săi, desigur, că numai un guvern neexperimentat ar putea să aspire la similarea naționalităților cu forța. Suntem de perfect de acord. De două milenii nu ne-a asimilat nimeni și vor trece încă multe milenii și nu ne va putea asimila nimeni.

Fiecare român mort va fi înlocuit de alții

În locul fiecărui român care va pieri vor veni alții, cu atât mai mulți cu cât violența va fi mai mare. Am dovedit-o și o vom dovedi(…)Trebuie să se renunțe sincer și pentru totdeauna la mijloacele de deznaționalizare prin: modul cum s-a practicat recensământul, prin schimbarea cu forța a numelui, prin imprimarea limbii maghiare în biserica românească, prin crearea de episcopate care nu vor putea sta multă vreme în picioare prin baioneta jandarmului și prin practica învățământului(…).

Se poate conta și pe muncă și pe loialitatea noastră pentru înlăturarea suferințelor popoarelor și pentru liniștea Europei. Pentru asta trebuie dreptate pentru toți. S-a făcut dreptate unui număr de unguri și s-a făcut nedreptate foarte mare unui număr mult mai mare de români. Nimeni nu mai poate stăpâni, în secolul în care trăim, ceea ce nu este drept să stăpânească. Cerem să se aplice acest principiu de înaltă ținută morală, între noi și alții”( Arhiva MAI, fond Președinția Consiliului de Miniștri, Cabinetul Militar,pachet nr.201, dosar nr. 1468).

Niciodată România nu va accepta

La 22 noiembrie 1940, generalul Antonescu, însoțit de majoritatea șefilor Gărzii de Fier, are la Berlin o convorbire cu ministrul de externe al Reich-ului, Joachim von Ribbentrop. De la bun început, Ribbentrop a arătat că ” înțelege că este dureros pentru o țară să cedeze ceva cu care s-a obișnuit. Este totuși un lucru bun, mai ales în politica externă, ca aceste  chestiuni să fie privite foarte cumpătat…Poate fi înțeles faptul că din punct de vedere psihologic este greu României să se împace cu aceasta. El ( ministrul de externe) îi cere totuși lui Antonescu să se rețină de la orice critici asupra verdictului de la Viena, exact așa cum el a cerut ungurilor să se rețină de la orice propagandă privind o reviziure ulterioară. După serioase lupte între naționalități, acum trebuie restabilite liniștea și ordinea.

Referitor la incidentele ce au însoțit predarea către Ungaria a teritoriilor ce urmau să fie cedate, ministrul de externe a spus că el a văzut din raportul comisiei Altenbeurg că ” în unele locuri ungurii au făcut lucruri ce nu pot fi înțelese și ar trebuit să nu aibă loc”. Pe de altă parte, s-au întâmplat diverse lucruri și din partea românească, care ar fi fost bine să nu se fi săvârșit. Germania știe, pe baza experiențelor ei cu lupte naționale cu polonii, cu cehii și alte popoare străine, că întotdeauna schimbările de posesiuni teritoriale ale națiunilor sunt însoțite de reglementarea unor vechi răzbunări de sânge și adesea iese la suprafață o anumită bestialitate. Dar aceste lucruri sunt inevitabile în astfel de răsturnări. Trecutul trebuie totuși uitat și trebuie privit înainte spre viitor. Germania și Italia sunt gata să-și folosească influențele în așa fel încât situația minorităților să se poată aplana. Peste numai câteva zile, recomandări urmărind să prevină noi incidente și să asigure liniștea pentru viitor vor fi trimise guvernelor român și maghiar”.

45 000 de refugiați

În răspunsul său, Antonescu a evitat să mai aducă vorba despre Dictatul de la Viena, mărginindu-se doar să-și spună părerea asupra evoluției politice internaționale. După întâlnirea cu Ribbentrop, Antonescu a avut întâlnirea cu Hitler, asistat și de ministrul de externe. În cuvântul rostit, Antonescu, hotărât să joace totul pe o carte, a subliniat că ” în ciuda unor forțe destul de mici și a lipsei unei armate puternice, poporul român a rezistat timp de două mii de ani tuturor atacurilor și în cursul acestor două mii de ani de dezvoltare el a ajuns acolo unde se găsea abia cu câteva luni în urmă, când din cauza calamității din istoria lui cea mai recentă a avut din nou de pierdut atât de mult. România nu va renunța niciodată la lupta ei: românii au fost primii în aceste regiuni și vor fi ultimii care să le părăsească. Greșelile unei singure generații u fost pedepsite cu multă severitate. România a pierdut roadele unei dezvoltări de 2000 de ani. Dar ea va lupta încă o dată, mii de ani, pentru a dobândi poziția la care, după părarea ei, este îndreptățită. Pentru prima oară în istoria ei, ea a fost învinsă fără a fi luptat…După verdictul de la Viena, politica sa s-a bazat pe două piloane: garanție cu privire la frontiere și protecția minorității de 1,350 milioane de români rămași în Ungaria, a căror viață, proprietate și libertate au fost garantate pe baza acestui verdict.

Totuși, ungurii au încălcat imediat obligația pe care și-a asumat față de Germania și Europa. 45.000 de refugiați au părăsit partea ungară a Transilvaniei. Ei au fost maltratați și jefuiți de avuturile lor. Femei și copii au fost asasinați de unguri și mulți dintre refugiați s-au ivit în România cu ochii scoși, limbile tăiate și unghiile smulse. El(Antonescu) n-a luat măsuri de represalii, dar neliniștea din Români este covârșitor de mare”. (Documents on German Foreign Policy, 1918-1945, Series D, Volume Xl, septembre 1, 1940- 31 Ianuary, 1941, London 1961, documentul nr.380).

România va sta liniștită acum…

Apoi Antonescu s-a plâns ”în declarații de o lungime considerabilă, despre felul cum a fost tratată minoritatea română de către Ungaria și a raportat amănunte în legătură cu acest prost tratament(…)România nu poat pretinde Transilvania fără noi dificultăți, căci pământul acesta a aparținut României în istoria lui și nu a fost niciodată divizat(…)Desigur, România va sta liniștită acum, dar la încheierea păci generale ea își va ridica din nou glasul pentru a obține dreptatea. El a pledat cu multă vigoare în favoarea tezei române, adică o strictă respectare a verdictului de la Viena și în special a obligațiilor prevăzute de acesta cu privire la minorități și revenirea din nou asupra întregii chestiuni la încheierea păcii generale. Fuhrerul a replicat că, firește, în verdictul de la Viena n-a găsit o soluție ideală, dar că în același timp de ore întregi și reprezentanții unguri au vorbit de asemenea, în favoarea tezei maghiare. El îi poate da totuși generalului Antonescu asigurarea că înțelege pe deplin simțămintele, indignarea și durerea lui. În afară de aceasta, istoria nu se va opri în anul 1940”.

La întâlnirea dela Berlin din 26 noiembrie 1940 dintre demnitarii horthyști, Teleki Pal și Csarky cu Hitler, potrivit secretarului lui Hitler, Schmidt, primul ministru ungur a declarat că ”desigur, România se plânge amarnic lui Hitler împotriva Ungariei. Dar el ne poate asigura pe noi, că ungurii nici într-un caz nu vor să trăiască în Ardeal prin represiuni și că armata de acolo a fost repetat atenționată să dea dovadă de cumpătare”.

Teleki a recunoscut, cu această ocazie că au avut loc excese din partea autorităților ungare. Astfel a amintit, printre altele, un colonel ”neîndemânatic” din Cluj, care pe baza unei liste greșite a alungat românii în puterea nopții, printre alții și femei de 70 de ani. A recunoscut și atrocități făcute de unguri, cum ar fi înjunghieri, încăierări și altele, pe care le-a explicat că la o adevărată nuntă întotdeauna se întâmplă ciocnici și înjunghieri.

La 22 noiembrie 1940, comandantul administrației militare a Armatei l regale maghiare, exasperată de mulțimea cazurilor, a reclamațiilor, plângerilor și memoriilor din cauza atrocităților, înmulțirii formațiunilor paramilitare, prin actul strict confidențial nr.161, cere Comandamentului militar al județului Cluj să intervină cu toată energia pentru curmarea atrocităților. ( Arhivele statului Cluj, fond Prefectura județului Cluj, 1940, dosar 23, nr.969).

Facebook Comments
Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Pin on PinterestEmail this to someonePrint this page

No Comments so far

Jump into a conversation

No Comments Yet!

You can be the one to start a conversation.

Your data will be safe!Your e-mail address will not be published. Also other data will not be shared with third person.