Titulara mărcilor ”Arsenie Boca”, condamnată la comandă. Plângere penală împotriva judecătorului de la Oradea

Titulara mărcilor ”Arsenie Boca”, condamnată la comandă. Plângere penală împotriva judecătorului de la Oradea

Titulara mărcilor ”Arsenie Boca”, condamnată la comandă. Plângere penală împotriva judecătorului de la Oradea

by September 8, 2022 0 comments

Diana Talpoș, titulara mărcilor ”Arsenie Boca” și mamă pentru trei prunci din Oradea, care se ocupă de creșterea copiilor ei și ai soțului său, condamnată abuziv, în primă instanță, la pușcărie pentru alienare parentală (faptă penală inexistentă) a depus o plângere penală, la CSM, împotriva judecătorului care a dat această sentință și care ” în urma emanării unei sentințe penale, a încălcat drepturile părților la proces și a emis o hotărâre vădit ilegală”. ( Citește si AICI)

Prezentăm in integralitate această plângere penală, iar subtitlurile aparțin redacției:

”Judecătorul Timiș Ioan care își desfășoară activitatea în cadrul Judecătoriei Oradea-secția penală- în data de 24.09.2021 a emis sentința cu nr. 1069/2021 în dosarul cu nr.3671/271/2020 în care aplică legea cu rea voință, încalcă normele imperative ale legislației la înfăptuirea justiției, a dat dovadă de incompetență gravă,a manifestat atitudinea nedemnă față față de martori, inculpați, avocați, părți vătămate minore, acesta prin sentința emisă aadus atingere prestigiului justiției, a utilizat expresii inadecvate în cuprinsul hotărârii judecătorești, prin motivarea sentinței incită la agresiuni împotriva minorilor, aduce atingere vieții minorilor Andor Dariana Laura și Andor Eric Alexandru, copii eminenți prin cadrul sentinței sunt declarați cu probleme psihice.

În primă fază, în cameră preliminar judecător Timiș Ioan în cadrul dosarului 3671/271/2020/a1 constată că rechizitoriul a fost întocmit în mod legal în fals, deoarece inculpata Talpoș Diana Adela nu are act de sesizare penală făcut de vreo persoană vătămată și nici din oficiu, procurorul de caz Antohi Gabriela prin abuz a introdus în dosar numele subsemnatei.

Prevederi legale incidente în sentința emisă de Timiș Ioan în calitate de judecător la Judecătoria Oradea: art.281 ali.1 lit. f) NCPP „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistența este obligatorie.” art.93 alin.4 din NCP „Asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.”art.88 alin.4 din NCP „Părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi avocat”. art. 46 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocet „Avocatul nu poate asista sau reprezenta părți cu interese contrare în aceeași cauză sau în cauze conexe”, art.114 alin.1 Statutul profesiei de avocat „Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul şi nici reprezentantul sau apărătorul a mai mult de un client într-una şi aceeaşi cauză, atunci când interesele clienților sunt conflictuale ori când există, în mod real, riscul de a apărea un astfel de conflict de interese.” art.115 lit. b) Statutul profesiei de avocat „Există conflict de interese în situaţiile următoare: b) în activitatea de asistare şi de apărare, atunci când, la data sesizării sale, asistarea mai multor părţi ar determina avocatul să prezinte o altă apărare, diferită de aceea pentru care ar fi optat dacă i-ar fi fost încredințată apărarea intereselor unei singure părţi, inclusiv în ceea ce privește tehnicile şi mijloacele profesionale ale apărării;” art. 43 Cod civil „ (1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu: a)minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b)interzisul judecătoresc. (2) Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege.” art. 150 alin.1 Cod civil „Ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă va numi un curator special” art. 58 alin.1 Cod procedură civilă civil „În caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitatea de exercițiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanța, la cererea părții interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanța va numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat […]”

Argumente pentru…

  1. a) Practica judiciară:

Decizia ÎCCJ nr. 2638/14.05.2004 în care se arată că, în ipoteza în care mai mulți inculpate cu interese contrare ar fi asistați/reprezentați de același avocat care nu încetează mandatul de reprezentare/asistare cu niciunul dintre clienții săi, instanța de judecată poate face adresa pentru desemnarea unui avocat din oficiu „alături de apărătorul ales”; Extras din DECIZIA CCR nr. 88 din 13 februarie 2019referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din același act normative „38. Curtea observă că în unele cazuri reglementarea asistenței juridice obligatorii a fost determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacității de exercițiu, existența unei capacități de exercițiu restrânse etc.

  1. Curtea constată că reglementarea asistenței juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părții civile și al părții responsabile civilmente. Pe de altă parte, o atare reglementare dă naștere unei obligații în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispozițiilor legislative relative la asistența juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Cu alte cuvinte, reglementarea anterior menționată impune organului judiciar obligația de a nu rămâne în pasivitate, ci prin depunerea diligențelor necesare să asigure respectarea concretă și efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză.
  2. Așa fiind, Curtea constată că legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiției reglementarea obligatorie a asistenței juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispozițiilor relative la asistența juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un process echitabil.”
  3. b) Extras din încheierile de ședință inițiale, lovite de nulitate absolută, care au atras acest viciu și asupra celor ulterioare și, implicit, asupra sentinței emise de Timiș Ioan: încheierea de ședință din data de 16.12.2020 „Instanța, deliberând, respinge cererea de amânare a cauzei, reținând că asistența juridică a persoanei vătămate minore este în mod legal asigurată la acest termen de judecată de către avocat, angajat de către reprezentantul legal”.

Încheierea de ședință din data de 13.01.2021 „Avocatul inculpaţilor arată că a invocate lipsa calităţii de reprezentare a persoanei vătămate minore de 15 ani prin avocat Cigan Vlad la termenul anterior de judecată, de când a apărut acea cerere. Chiar dacă suntem într-o cauză penală, chestiunile preliminare, prealabile ce ţin de Codul civil trebuie foarte clar tranşate. Arată că art. 41 Cod civil prevede acest lucru, fără doar şi poate, şi din punctul său de vedere odată ce minorul are capacitate de exerciţiu, cât am vrea de mult, inclusiv un contract de asistenţă juridică, (neavând importanţă obiectul), nu poate fi încheiat de părinte fără acordul lui. Dincolo, cum a pus instanţa problema, dacă există sau nu încuviinţarea părintelui, într-adevăr putem vorbi de încuviinţarea mamei, care a fost data acum în speţă, sau de încuviinţarea tatălui, cum probabil s-a făcut contractul cu avocatul Iştoc Silviu Ionuţ.

Pe de altă parte, acelaşi Cod civil prevede că unele acte, în afară de cele de administrare, nici măcar nu mai presupun încuviinţarea părintelui, fiind vorba de acte de conservare sau de acte de administrare. Nu vrea să spună că lui personal i se pare un pic de antepronunţare la cum a pus instanţa problema, a se vedea faptul că dacă are sau nu încuviinţarea tatălui acel contract de asistenţă juridică, simţind că instanţa doreşte să întrebe dacă a fost încheiat doar efectiv de către minoră, fără a avea încuviinţarea vreunuia dintre părinţi.

Chicițe juridice, nicidecum judecarea faptelor

Arată că nu ştie cum s-a încheiat contractul, nu ştie dacă a fost încuviinţată de către tată, mama minorei a dat acum încuviinţarea, dar din punctul său de vedere, fiind vorba de act de conservare, nici măcar nu ar fi avut nevoie de încuviinţare, dar ar fi nevoie de actul minorului.

Pe de altă parte, dacă instanţa ar considera că acel act ar fi fost încuviinţat de către tată, iar tata este inculpat în acest dosar, având în vedere prezumţia de nevinovăţie, nu se va putea considera că dacă ar fi nevoie de încuviinţarea sa aceasta este incompatibilă raportat la incompatibilitatea din speţa de faţă.

În opinia sa, pe lângă faptul că probabil este până la urmă o problemă falsă, consideră că reprezentarea o are avocatul Iştoc Silviu Ionuţ, în primul rând pentru că contractul este semnat (dacă este semnat) de către minoră întrucât aşa a fost acea adresă la termenul anterior de judecată. Arată că potrivit înscrisului minora doreşte să dea declaraţie, iar din comunicarea pe care a avut-o cu părţile pe care îi reprezintă, în speţă cu inculpata, aceştia sunt în izolare la domiciliu, fiind suspecţi de Covid, iar probabil la acel moment se va clarifica şi acest aspect.

Prin urmare, raportat la înscrisul depus la dosar de către avocatul Iştoc Silviu Ionuţ considerăcă acesta este reprezentantul de drept şi de fapt al persoanei vătămate Andor Dariana”. „Instanţa reține în această cauză incidenţa dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul civil, în sensul în care actele juridice încheiate de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să fie încuviințate de către ambii părinţi, iar dacă părinții nu se pun de acord, instant urmează să dispună în consecință. Reținând de la avocatul Cigan Vlad că acel contract de asistenţă juridică nu s-a încheiat personal de către persoana vătămată minoră şi nicidecum cu încuviinţarea ambilor părinţi, prin urmare, în raport şi de către cele arătate de către avocat, se constată la acest moment procesual şi pentru viitor în procesul penal lipsa calităţii de reprezentare prin avocat Cigan Vlad a persoanei vătămate minore Andor Dariana Laura.

Instanța apreciază că este necesară încuviinţarea ambilor părinţi pentru încheierea contractului de asistenţă juridică, iar decizia este luată şi în considerarea calităţii procesuale a părţilor, a intereselor procesuale, a contrarietății de interese dintre cele două părţi, având în vedere cadrul procesual fixat prin actul de sesizare a instanţei.”

  1. c) Motive:

După cum se poate lesne observa din lecturarea celor prezentate mai sus, precum și din analiza situației de fapt, se pot contura câteva jaloane ale unui silogism ce nu pot fi scăpate din vedere fără a afecta concluzia logică. Astfel, minorul dorește și se simte confortabil în mediul său actual de dezvoltare, acest lucru nerezultând din susținerea părților ci din concluziile singurei persoane abilitate a analiza și a se pronunța cu privire la aceste aspecte, expertul psiholog Balla Annamaria care recomandă ca „minorul Andor Eric Alexandru să rămână la tatăl lui”. Aceasta arată în raportul de expertiză depus la dosar că: „în prezența tatălui minorul se simte relaxat și calm, nu este stânjenit”, „atitudinea lui Eric față de tatăl său este una de respect, nu prezintă semne de teamă sau abuz fizic, psihic sau emoțional”, „în relația cu soția tatălui, Andor Eric Alexandru are o relație de încredere”, „au multe activități zilnice împreună: povestesc despre școală, copilul este susținut în realizarea temelor școlare, se joacă și dansează împreună (și cu ceilalți membri ai familiei), ies la plimbare”, „în relația cu fratele cel mic, Talpoș Zian, Eric este foarte fericit, se bucură reciproc de prezența celuilalt. Petrec foarte mult timp împreună jucându-se cu diverse jucării”, „în mediul familial Eric se simte bine, ca acasă la el”

Or, cu toate că acesta este mediul propice dezvoltării fizice și emoționale normale ale minorului, avocatul care l-a asistat obligatoriu în primă instanță a fost același cu cel al părții vătămate Andor Teodora, așadar cel care avea ca obiectiv de succes tocmai smulgerea s-a din acest mediu familial „relaxat și calm” și schimbarea stării de calm și relaxare pentru a devein „agitat, stresat, neliniștit” (în relație cu mama sa – n.a.).

Ba mai mult, după cum rezultă din cuprinsul sentinței emise de Timiș Ioan, finalitatea demersului susținut de avocatul care l-a asistat va fi, relativ temporar și fără a se știi pentru cât timp, intrarea în regimul DGASPC Bihor. Nu cred că există vreun copil care și-ar dori o asemenea schimbare.

Nu în ultimul rând, același avocat care a reprezentat „interesele” minorului Andor Eric Alexandru o reprezintă pe partea vătămată Andor Teodora în dosarul penal intentat acesteia de același minor, pentru săvârșire infracțiunii de abandon de familie prevăzută de art.378 alin.1

lit. c) Cod penal.

După cum sublinia Curtea Constituțională în decizia citată, asistența juridică obligatory a minorului se circumscrie într-un drept al persoanei vătămate care dă naștere unei obligații în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispozițiilor legislative relative la asistența juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Cu alte cuvinte, se impune organului judiciar obligația de a nu rămâne în pasivitate, ci prin depunerea diligențelor necesare să asigure respectarea concretă și efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză.

În aceste condiții, Curtea a constatat că „legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiției reglementarea obligatorie a asistenței juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispozițiilor relative la asistența juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil.

În primul rând, vă rog să observați că pentru această faptă, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, acesta a fost urmărit penal în cadrul unor alte dosare ce au fost întocmite ca urmare a plângerilor și sesizărilor formulate de către Andor Teodora și SEJ Beiușan după cum urmează:

  1. a) În dosarul nr.3819/P/2017: ca urmare a plângerii formulate de către Andor Teodora, la data de 24.07.2017 s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului pentru faptul că „în data de 15.06.2017a refuzat să-l predea pe minorul Andor Eric Alexandru mamei sale, Andor Teodora, conform convenției notariale nr.602/2014”;

– la data de 19.02.2019 s-a dispus clasarea cauzei, în baza art.315 alin.1 lit. b și alin.5 rap. la art.16 alin.1 lit. b Cod procedură penală;

– la data de 08.10.2019, prin încheierea penală nr.2278/2019 pronunțată de către Judecătoria Oradea în dosarul nr.7819/271/2019 s-a desființat ordonanța de clasare și s-a trimis cauza la procuror în vederea continuării cercetărilor apreciindu-se că „pentru justa soluționare a cauzei este necesară efectuarea unei expertize psihologice a minorului Andor Eric Alexandru pentru a se stabili dacă cele afirmate de inculpat,anume că petenta a agresat minorul iar ACESTA refuză să ia legătura cu aceasta” sunt adevărate;

– la data de 13.11.2019, prin ordonanță s-a redeschis urmărirea penală „în vederea efectuării actelor de urmărire penală indicate în cuprinsul încheierii sus/menționate și în vederea efectuării tuturor actelor de urmărire penală necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele”;

– la data de 21.01.2020, prin ordonanță a Parchetului de pe lângă judecătoria Oradea s-a dispus reunirea dosarului nr.3819/P/2017 la dosarul penal nr.6993/P/2017 (s-a reunit dosarul mai vechi la cea mai nou!, și nu invers, cum era normal și legal);

– la data de 27.02.2020, prin rechizitoriul din dosarul penal nr.6993/P/2017 (unde a fost reunit dosarul 3819/P/2017) s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută de art.379 alin.1 Cod penal:

– fără a se respecta considerentele încheierii penale nr.2278/2019 pronunțată de către Judecătoria Oradea în dosarul nr.7819/271/2019., adică fără „efectuarea unei expertize psihologice a minorului Andor Eric Alexandru pentru a se stabili dacă cele afirmate de inculpat, anume că petenta a agresat minorul iar ACESTA refuză să ia legătura cu aceasta”;

– fără a se respecta dispozițiile ordonanței din 13.11.2019 în sensul „efectuării tuturor actelor de urmărire penală necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele ”;

– fără a se mai administra absolut nicio probă ! și fără a se mai efectua absolut niciun act de urmărire penală ! – în acest interval de 3 luni (08.10.2019 – 27.02.2020) – , suplimentar celor administrate și efectuate până la momentul emiterii ordonanței de clasare (19.02.2019);

– pentru că „în data de 15.06.2017 a refuzat să-l predea pe minorul ANDOR ERIC ALEXANDRU mamei sale ANDOR TEODORA, conform convenției notariale nr.602/2014.

Nu s-a ținut cont de soarta copiilor

  1. b) În dosarul nr.4458/P/2017:

– ca urmare a sesizării SEJ Beiușan făcute la data de 17.08.2017 că în cadrul procedurii silite pornită de Andor Teodora, Andor Alexandru (în prezent Talpoș) s-a opus executării silite a convenției notariale nr.602/2014, cu ocazia deplasării la adresa acestuia la data de 15.06.2017;

– la data de 25.08.2017 s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului pentru faptul că „a refuzat să înapoieze minorul mamei ANDOR TEODORA, în urma somației făcute de către Societate de Executori Judecătorești Beiușan în data de 28.06.2017 și 31.07.2017 , pe motiv că minorul refuză”;

– la data de 06.03.2018 s-a dispus clasarea cauzei, în baza art.315 alin.1 lit. b și alin.5 rap. la art.16 alin.1 lit. b Cod procedură penală;

  1. c) În dosarul nr.6661/P/2017:

– ca urmare a plângerii penale înregistrate la data de 04.12.2017 cu nr.47177 de către Andor Teodora, prin ordonanța din 29.11.2017 (?) s-a început urmărirea penală împotriva inculpatului pentru faptul că „refuză ai permite acesteia (ANDOR TEODORA – n.a.) vizitarea minorilor cu vârste cuprinse între 5 – 12 ani”

– prin referatul cu propunere de clasare din 28.11.2018 s-a arătat că acuzația nu se confirmă „întrucât din raportul final de monitorizare întocmit de către Administrația Social Comunitară Oradea la data de 10.10.2017 […] rezultă faptul că […] minora ANDOR DARIANA LAURA a refuzat prezența mamei ANDOR TEODORA cât și a celorlalte persoane prezente, să poarte un dialog cu aceasta, iar în alte zile a refuzat să o primească în locuință, nu a dorit să iasă afară, refuzând în acest fel orice contact cu mama Andor Teodora”;

– la data de 11.12.2018 s-a dispus clasarea cauzei, în baza art.315 alin.1 lit. b și alin.5 rap. la art.16 alin.1 lit. b Cod procedură penală;

Raportat la cele arătate mai sus, considerăm că este incident principiul «ne bis in idem». Principiul «ne bis in idem» este prevăzut de art. 4 al Protocolului nr. 7 la CEDO şi art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare Carta), consacrat ca principiu în Codul de procedură penală la art.6 și semnifică dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași faptă. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată în repetate rânduri cu întrebări preliminare referitoare la aplicarea principiului ne bis in idem în dreptul unional.

În speța de față, considerăm incidența principiului «ne bis in idem» întrucât în cazul ordonanțelor de clasare amintite, acestea surprind acele situații în care magistratul se pronunță asupra suficienței ori insuficienței probatoriului în motivarea soluției dispuse. Cu alte cuvinte, considerăm că art. 6 NCPP este aplicabil fiind vorba situația în care procurorul dispune clasarea datorită unor motive care derivă din lipsa de temei a acțiunii penale, prevăzute de art. 16 alin.

1 lit. a) – d) NCPP (lit. b în cazul de față) chiar dacă soluția nu a fost atacată cu plângere, în temeiul art. 340 NCPP. Susținem acest lucru deoarece, în motivarea ordonanțelor de clasare/referatelor cu propunerea de clasare se face referire la întreg materialul probator administrat în cauză pentru a aprecia dacă este sau nu incident unul dintre aceste impedimente prevăzute de lege pentru punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale. Așadar, în motivarea soluției, procurorul s-a pronunțat asupra fondului, asupra acuzației formulată în materie penală.

Cu alte cuvinte, așa cum a stabilit CJUE, procurorul s-a pronunțat asupra suficienței sau insuficienței materialului probator.

Raportat la clasarea dispusă în dosarul nr.3819/P/2017, având în vedere că soluția respectivă era întemeiată pe inexistența unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii, apreciem că argumentele invocate sunt valabile. Considerăm că inculpatul ar fi putut fi trimis în judecată după reluarea urmăririi penale doar dacă s-ar fi administrat probe noi din care să fi rezultat că împrejurarea pe care s-a întemeiat soluția inițială de clasare fie nu a existat, fie a dispărut. Nu a fost cazul aici.

Precedent juridic de care nu s-a ținut cont

Raportat la clasările pronunțate în celelalte două dosare, vă rog să observați că faptele de care a fost acuzat inculpatul se subsumează și au ca punct de pornire momentul 15.06.2017, când inculpatul este acuzat că ar fi refuzat să-l predea pe minorul Andor Eric Alexandru mamei sale, Andor Teodora, conform convenției notariale nr.602/2014. Or, refuzul minorilor (și nu intervenția/vina inculpatului) de a avea orice contact cu mama este reținut în considerentele ordonanței de clasare dispusă în dosarul nr.6661/P/2017 încă de la data de 11.12.2018, unde se arată că „din raportul final de monitorizare întocmit de către Administrația Social Comunitară Oradea la data de 10.10.2017 […] rezultă faptul că […] minora ANDOR DARIANA LAURA a refuzat prezența mamei ANDOR TEODORA cât și a celorlalte persoane prezente, să poarte un dialog cu aceasta, iar în alte zile a refuzat să o primească în locuință, nu a dorit să iasă afară, refuzând în acest fel orice contact cu mama Andor Teodora”

Soluția dată de judecător Timiș Ioan are scopul de a instanței de judecată este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu ignorarea probelor de la dosar, în special a celor științifice. Concluziile raportului de expertiză au fost clare și nu pot duce la reținerea săvârșirii infracțiunilor de care inculpații sunt acuzați, decât prin falsificarea premiselor cum a făcut judecătorul Timiș Ioan.

Cu toate acestea, Timiș Ioan a considerat (pagina 37, parag.3 și urm. din sentință) că „existența acestei acțiuni de alienare parentală exercitate de către inculpați asupra minorilor, ce realizează elementul material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului, a fost constatată, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 5973/24.10.2018, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul civil nr. 16984/271/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 478/A/03.06.2019 a Tribunalului Bihor, prin care s-a reținut că cei doi minori sunt influențați în mod negativ de către cei doi inculpați în sensul de a nu păstra legături părintești cu mama, acesta fiind şi motivul pentru care instanţa nu a ținut seama de cele relevate de minora Andor Dariana Laura, ci de conduita inculpatului care i-a izolat pe copii de mamă și a ignorant măsurile luate de justiție prin hotărâri judecătorești.

În continuare, Tribunalul a reținut că din întreaga probaţiune administrată rezultă că inculpații şi-au folosit ascendentul pe care îl aveau ca adulți asupra celor doi minori pentru a evidenția în mod subtil, prin comparații observabile doar de un alt adult, toate aspectele mai puțin favorabile din comportamentul mamei. În acelaşi timp, fiecare gest minor al tatălui şi al soției acestuia era pus în evidentă în mod pozitiv, lăsându-se minorilor aparenta opțiune în a alege cu cine să rămână, evidențiind caracterul imperativ al apelării la consiliere psihologică pentru reconstruirea relației dintre copii şi mamă, în mare parte distrusă din cauza manipulării copiilor de către tată şi de soția acestuia.

Împrejurările anterior relevate, constatate, în prealabil, prin mijloace procesuale adecvate, în considerentele hotărârii definitive a instanței civile, reprezintă acte materiale ce privesc existența infracțiunii de rele tratamente aplicate celor doi minori, deduse judecății în prezenta cauză, realizând elementul material din conținutul constitutiv al acesteia, și se impugn cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în temeiul art. 52 alin.3 din Codul de procedură penală raportat la art. 430 alin.2 din Codul de procedură civilă, cu referire la decizia nr. 102/17.02.2021 a Curții Constituționale”.

Au inventat o faptă penală

De subliniat faptul că Tribunalul Bihor în decizia nr. 478/A/03.06.2019 prin care a dezlegat definitiv pricina, nu a folosit expresia „acțiuni de alienare parentală”, aceasta aparținându-i judecătorului de la fond. De altfel, instanța civila a evitat sa folosească acest termen tocmai datorită implicațiilor psihologice ale acestuia ce ar fi presupus neapărat concluziile unui specialist. În acest sens, „judecătorul care, audiind martorii, ascultând copilul și părinții acestuia află despre copil că acesta respinge un părinte, refuză categoric contactul cu acesta, chiar dacă din cunoștințele sale din domeniul psihologiei ar asimila această situație cu alienarea părintească, tot nu o poate reține ca realitate faptică, deoarece alienarea părintească presupune o determinare științifică și poate fi stabilită doar de expertul psiholog, iar în exemplul dat prin asocierea părintelui respins cu respingerea categorică de către copil expertul psiholog va stabili că acestei situații îi corespunde în mod diferențiat, fie alienare parentală, fie situația de înstrăinare caracterizată și de un comportament abuziv al părintelui asupra copilului și/sau deficiențe parentale severe”(Interesul superior al copilului. Expertiza psihologică în caz de separarea/divorțul părinților, Doctrina – Editura Hamangiu 2016, ISBN/ISSN:978-606-27-0727-9, Pivniceru, Luca, pag.105)

În schimb, în mod greu de explicat, acesta se oprește cu citarea instanței civile tocmai când aceasta a ajuns în punctul în care motivează decizia prin care, în mod incredibil, admite apelul promovat de tatăl „alienator” și stabilește locuința minorilor la domiciliul tatălui lor.

Adică exact acolo unde completul de penal consideră că „dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorului este pusă în primejdie gravă” (sic!).

Dacă ar fi citat în continuare raționamentul instanței civile pentru care a decis în acest sens ar fi arătat că „tribunalul concluzionează că ambii părinți sunt în egală măsură răspunzători pentru situația creată, motiv pentru care va apela la în exclusivitate la criteriul interesului superior al copiilor în vederea adoptării unei soluții în cauză”. De asemenea, a arătat că conform art.17 alin.1-3 din legea nr.242/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții și rudele „în măsura în care acest lucru nu contravene interesului său superior”.

Se pare că magistratul Timiș Ioan, care a judecat fondul cauzei și-a ales o tabără de vreme ce a aplicat teoria dublului standard (“Doppelmoral”) în aprecierea concluziilor ce „impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, în temeiul art. 52 alin.3 din Codul de procedură penală raportat la art. 430 alin.2 din Codul de procedură civilă, cu referire la decizia nr. 102/17.02.2021 a Curții Constituționale”.

Astfel, a reținut autoritatea de lucru judecat cu privire la constatarea de către instant civilă a presupuselor „acțiuni de alienare parentală” citate dar a concluzionat (pagina 37, parag.2 din sentință) că „din probele administrate în cauză rezultă faptul că pretinsele abuzuri fizice din partea mamei asupra minorilor, evocate de către inculpați, nu au existat în realitate, acestea reprezentând doar un pretext folosit de către inculpați”. Or, vă rog să observați considerentele deciziei nr. 478/A/03.06.2019 a Tribunalului Bihor, aceiași din ceiași din care și-a „extras” elementul material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului identifică tocmai acea „situație de înstrăinare caracterizată și de un comportament abuziv al părintelui asupra copilului și/sau deficiențe parentale severe” și reține că:

– „minora a fost cea care în iulie 2016 a decis să locuiască numai cu tatăl, cu motivarea că mama nu se preocupa de creșterea și îngrijirea sa și îi aplica ocazional corecții fizice”;

– „mama a refuzat să mai lase băiatul la tată dispărând temporar din locuința obișnuită fără a comunica noua locuință tatălui”;

– „susținerile în sensul că mama a devenit ocazional violentă cu ambii copii până în momentul în care aceștia au plecat la tată au fost dovedite cu mai multe mijloace de probă”;

– minora Daria a susținut acest lucru „în repetate rânduri încă din 2017, în fața diferitelor autorități”;

– incidentul din decembrie 2016 „soldat în final cu emiterea unui ordin de protecție” împotriva mamei, dat și consfințit (în fond și apel) în dosarul nr.14.304/271/2017;

– raportul DGASPC Bihor din 09.02.2018 constată că „la baza refuzului copilului (minorul Eric Alexandru) de a locui cu mama stă un incident de agresiune fizică din partea acesteia”;

–  minora Sârca Denisa a relatat în fața organelor de urmărire penală în cadrul dosarului nr.3819/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea „un episod la care a asistat nemijlocit când mama l-a lovit în baie pe Eric” iar apoi „i-a spus fiicei sale să-l scoată pe copil din cadă că altfel se enervează și îi aruncă pe amândoi pe geam”;

– în interviul luat de tată „minorul recunoaște liber că ocazional este agresat fizic de mamă și de bunica maternă” aspecte cu privire la care „tribunalul nu poate trece cu vederea relatările minorului care sunt libere și se coroborează cu celelalte probe din dosar” Așadar, s-a dovedit că această sentință a fost, vorba proverbului, „pentru unii mumă, pentru alții ciumă”.

Au acuzat reținerea minorilor!?

Pentru ca motivarea sentinței să ducă absurdul la extrem în același loc (pagina 37, parag. ultim din sentință) instanța arată că „Următoarea acțiune de alienare parentală gravă, exercitată de către inculpatul Talpoș Alexandru asupra minorului Andor Eric- Alexandru, constă în reținerea total abuzivă și nejustificată a copilului la locuința inculpaților începând cu data de 15.06.2017, inculpatul refuzând să-l predea pe minor mamei sale, în pofida dorinței minorului, în vârstă de cca. 4 ani și jumătate, de a merge la mama lui, fapta inculpatului din data de 15.06.2017 realizând și conținutul infracțiunii prevăzute de art. 379 alin.1 Cod penal.”. Cu alte cuvinte, același fenomen de a cărei propagare este acuzat inculpatul, alienarea parentală, poate reprezenta elementul material a două infracțiuni, atât cea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută și pedepsită de art.197 Cod penal, cât și cea de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută de art.379 alin.1 Cod penal.

Vom rămâne deocamdată la prima acuzație pentru a analiza legalitatea incriminării faptelor de

alienare parentală pe care Timiș Ioan le-a falsificat. Inculpații au fost trimiși în judecată pentru săvârșire infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzută și pedepsită de art.197 Cod penal și condamnați de către Timiș Ioan în considerarea faptului că:

– au existat acțiuni de alienare parentală exercitate de către inculpați asupra minorilor, ce realizează elementul material al infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului;

– acestea s-au concretizat în faptul că cei doi minori sunt influențați în mod negative de către cei doi inculpați în sensul de a nu păstra legături părintești cu mama;

– inculpații şi-au folosit ascendentul pe care îl aveau ca adulți asupra celor doi minori pentru a evidenția în mod subtil, prin comparații observabile doar de un alt adult, toate aspectele mai puțin favorabile din comportamentul mamei;

Prevederea legală incidentă, art.197 Cod penal, arată că : „punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află minorul, se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.” Așadar, pentru verificarea realizarii tipicității infracțiunii este necesar a se stabili dacă există anumite acțiuni care pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a minorilor.

De subliniat faptul că în legislația națională nu există o reglementare directă a fenomenului de alienare parentală, acesta fiind descris doar de către organizațiile profesionale a psihologilor ca o formă de abuz emoțional. În acest sens, a se vedea Dispoziţia preşedintelui Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2016, abrogată la acest moment de către Colegiul Psihologilor din România prin Dispozitia 31/2021 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1030 din data de 28 octombrie 2021. Cu alte cuvinte, la acest moment nici această recunoaștere ca o formă de abuz emoțional nu mai este legiferată.

S-a încercat legiferarea acestui fenomen în anul 2016, dar până în prezent nu s-a reușit. (https://www.juridice.ro/476627/propunere-legislativa-privind-alienarea-parentala-si-

raporturile-parentale.html ).

În practica judiciară, în special ce civilă, acest fenomen este cercetat atunci când sunt dezbătute cauze specifice dreptului familiei. Foarte rar (aproximativ 40 de situații verificate prin www.rolii.ro ) și exclusiv la cercetarea cauzelor penale ce au ca obiect cercetarea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută de art.379 alin.1 Cod penal, acest termen este folosit și se regăsește majoritar încheierile de camera preliminară pronunțate ca urmare a plângerilor împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată.

În aceste condiții, putem spune că nu există o lege care să recunoască, să descrie și mai ales să prevadă modalități de combatere a acestuia și de sancționare a celor vinovați. Din lecturarea proiectului de lege amintit se pot observa câteva instrumente juridice de reglementare, căi procedurale și sancțiuni, exclusive aparținând dreptului civil. Așadar, nicăieri, nicimăcar în acest proiect, nu sunt prevăzute sancțiuni penale întrucât acest fenomen nu poate fi asimilat cu o infracțiune în general ori cu cea de rele tratamente aplicate minorului prevăzută și pedepsită de art.197 Cod penal, în special. Probabil, nefiind suficient de abuzivă pentru a putea vorbi de „punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului”.

Rele tratamente aplicate minorilor? Cine?

Timiș Ioan , în calitate de judecător, a emanat o sentință de condamnare pentru sindromul de alienare parentală sub aparența infracțiunii de rele tratamente aplicate minorilor, raportat la legile care guvernează această țară, nu există sindromul alienării parentale. ”Sindromul alienării părinteşti este o formă de abuz emoţional/psihologic asupracopilului, fiind inclus de către profesioniştii în sănătatea mentală în manualul tulburărilor psihice.”(pg 43/44), în ceea ce privește cele citate, Asociația Americană de Psihiatrie a decis că alienarea parentală să nu fie inclusă în DMS – V ca fiind o tulburare sau un sindrom, deoarece “alienarea parentală nu este o tulburare a unui individ, ci o problemă de relație părinte – copil sau părinte –părinte, iar problemele de cuplu nu sunt tulburări mintale’’ (Darrel Regier – vicepreședinte grup redactare DSM – V). La o scurtă verificare a DSM-V constatăm că alienarea perentală nu este și nu a fost niciodată inclusă în DSM V ca fiind o boală/tulburare sau sindrom.

Timiș Ioan în cadrul descrierii faptelor folosește frecvent ”sindromul alienarii parentale”, deși la momentul redactării sentinței Dispoziția nr.2/2016 numea alienarea parentală ca un fenomen, Dispoziției președintelui Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2016 pentru recunoașterea fenomenului alienării parentale/părintești și prevederilor Protocolului privind recunoașterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară și Asociația Română pentru Custodie Comună.

Timiș Ioan folosește termenul de sindrom deoarece doar un sindrom ar putea să provoaca tulburări psihice, iar în cadrul sentinței acesta folosește expresia ”situație care a afectat în mod grav dezvoltarea morală a ambilor minori, care prezintă o tulburare psihică, constând în sindromul de alienare parentală severă”, prin această frază am constatat că judecătorul Ioan Timiș a comis și infracțiunea de fals material, deoarece a contrafăcut scrierea expertului Ana Maria Balla și anume pentru minorul Eric Alexandru: ”Minorul Eric Alexandru nu prezintă semne de abuz fizic, psihic sau emotional, astfel dezvoltarea fizică, intelectuală și morală nu sunt în primejdie.”, pentru minora Andor Dariana Laura: ”În prezent Andor Dariana Laura prezintă semne de abuz psihic și emotional în raport cu acțiunile mamei, Andor Teodora.”

În prezenta cauza a fost dispusă o expertiză psihologică judiciară, Judecătorul Timiș Ioan a încuviințat-o pe motiv că pentru a putea lua o decizie cu privire la prezenta cauza este nevoie de anumite lămuriri de la un specialist.

Un alt fals al domnului judecător Timiș este următoarea frază ”expertul a arătat că tatăl a manifestat indiferență și dezinteres cu privire la relația copiilor cu mama” lucru neconstatat de către expert în rapoartele de expertiză, dimpotrivă în raporte de arată că ”indiferența tatălui față de sentimentele mamei au susținut, dar nu au determinat procesul de instrăinare”.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, art.7 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei «nullum crimen, nulla poena sine lege» pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie.

Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, par.29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, par.145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, par.51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, par.41 şi 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, par.33 şi 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, par.140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, par.107 şi 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr.2), par.93, 94 şi 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, par.78, 79 şi 91]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi.

Or, după cum a statut și instanța de contencios constituțional în DECIZIA nr.405 din 15 iunie 2016, în materie penală, principiul legalităţii incriminării, „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege”, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar aceştia supunându-se sancţiunii penale. Prin urmare nu este permisă configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului prin activitatea altor organe, altele decât Parlament – prin adoptarea legii, în temeiul art.73 alin.(1) din Constituţie -, sau Guvern

– prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituţie, cu atât mai puțin de organizații profesionale gen Institutul de Psihologie Judiciară, Asociaţia Română pentru Custodie Comună, Colegiului Psihologilor dinRomânia.

Ultima ratio?

Tot raporta la decizia invocată, Curtea a subliniat că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul „ultima ratio”. „Referitor la principiul ultima ratio în materie penală, Curtea observă că acesta provine din limba latină, sintagma „ultima” provine din latinul „ultimus” însemnând „ultimul”, iar „ratio” în limba latină are semnificaţia de „procedeu”, „metodă”, „plan”. Astfel, ultima ratio are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă sau finală folosită pentru a atinge scopul urmărit. Curtea apreciază că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ, etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat”. Evident că în cazul de față nu putem spune că sancțiunea penală este ultima soluție câtă vreme nu avemlegiferate sancțiuni sau măsuri mai puțin energice, de ordin civil.

Curtea a mai reținut că din perspectiva principiului „ultima ratio” în materie penală, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. Or, raportat la infracțiunea pentru care inculpații au fost condamnați, considerăm că nu subzistă „punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului”.

Curtea mai constată că raportarea organelor judiciare la o sferă normativă largă care cuprinde, pe lângă legi şi ordonanţe ale Guvernului, şi acte de nivel inferior acestora cum ar fi hotărâri de guvern, ordine, coduri etice şi deontologice, regulamente de organizare internă, ar avea influenţă asupra laturii obiective a infracţiunii prin extinderea acesteia la acţiuni sau inacţiuni ce definesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii, dar care nu sunt prevăzute în acte normative de reglementare primară.

În același sens, Curtea reţine că ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecinţele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare şi predictibile este obligatorie. „Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înţeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art.73 alin.(1) din Constituţie, precum şi ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art.115 din Constituţie, respectiv ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice”.

Curtea atrage atenția că în caz contrar s-ar permite ca elementul material infracțiunii să fie configurat nu doar de legiuitor, ci şi de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat cum sunt organizațiile profesionale, în cazul Dispoziţiei preşedintelui Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 2/2016 pentru recunoaşterea fenomenului alienării parentale/părinteşti şi prevederilor Protocolului privind recunoaşterea alienării parentale, încheiat între Institutul de Psihologie Judiciară şi Asociaţia Română pentru Custodie Comună, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal. Deşi legislaţia primară poate fi detaliată prin intermediul adoptării unor acte de reglementare secundară, potrivit art.4 alin.(3) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor şi a ordonanţelor Guvernului se emit doar în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

Vă rog să observați, raportat la subsemnata judecătorul Timiș Ioan prin gravă abatere disciplinară reține ”autoritate de lucru judecat” în temeiul art.52 alin.3 Cpp raportat la 430 alin. 2 dinCPC cu referire la Decizia Curții Costituționale, se poate observa că părți în proces erau exclusiv Talpoș Alexandru și andor Teodor. Ori în acest proces civil subsemnata nu am avut absolut nicio calitate, nefiind parte și din acest considerent, neputându-mi fi analizat comportamentul într-un cadru procesul determinat, legal motiv pentru orice referire din hotărârile respective subsemntei nu îi pot fi luate în considerare. Practic Timiș Ioan știa că subsemnata nefiind parte în procesul civil nu puteam formula nicio apărare, știa că hotărârile nu îmi sunt opozabile, motiv pentru care orice s-a reținut în sarcina subsemnatei prin aceeasentință este lovit de nulitate absolută. Cum poate vorbi timiș Ioan despre autoritate de lucrujudecat când nu există identitatea părții????

Judecătorul timiș Ioan a fost și judecătorul care a judecat camera preliminară, cum poate domnul judecătorul să aprobe judecarea cauzei să constate că rechizitoriul a fost întocmit în mod legal când împotriva subsemnatei nu există act de sesizare penală?

Judecătorul Timiș Ioan alege să nu respecte art. 62 CPP organele judiciare au obligația să lămurească toate aspectele cauzei pe bază de probe, ceea ce Timiș Ioan ne povestește în 52 de pagini nu este probat și ancorat în probele de la dosarul cauzei.

Vă rog respectuos să verificați cele semnalate de subsemnată și tragerea la răspundere și sancționarea judecătorului Timiș Ioan pentru gravele abateri disciplinare”.

Citește și AICI

Facebook Comments Box

No Comments so far

Jump into a conversation

No Comments Yet!

You can be the one to start a conversation.

<